Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
rialistice din Sub pecetea tainei şi „autenticismul” extrem al manuscrisului
Şcolii ţaţelor avem de-a face cu un întreg proces de dezestetizare, paralel
cu epuizantul travaliu vizând „descanalierea” 1 . Vorbind despre proza propriu-zisă,
am în vedere îndeosebi stilul Povestitorului. Cãci, spre deosebire
de Remember, Craii… conţine, pe lângă „stilul înalt hagiografic, de esenţă
poetică”, şi un „stil neutral, al relatărilor faptice” (cf. Ovidiu Cotruş, Opera lui
Mateiu I. Caragiale) iar partitura lui Pirgu introduce o elaborare „literară” a
stilului plebeu-argotic bucureştean. Stilul neutral va fi cel ce lasă impresia că
va câştiga partida în scrierile ulterioare (chit că neterminate…). Există, e adevărat,
mărturiile lui Cezar Petrescu potrivit cărora Mateiu îşi elabora textele în
trepte, intervenind mereu pentru a încărca stilul. Pornind de la ele, Alexandru
George avea să avanseze opinia că „arhaizarea” ar reprezenta mai curând o
etapă tardivă în arta scriitorului, având în vedere faptul că scrisorile sale către
amicul genealogist N. A. Boicescu sunt redactate într-un stil „foarte modern,
mai curând neologizant şi franţuzit”. „Arhaizarea” implică, fără doar şi poate,
nostalgia după o lume pierdută şi voinţa de a o reînvia prin magia limbajului.
Cazul Pajerelor e relevant – avem acolo o nostalgie fantasmatică, elaborată
stilistic, după „herbul” boieresc bizantin, emulat între alţii de sonetistul Dimitrie
Teleor(măneanu), iar Remember şi Craii… evocă, în maniere specifice,
vedenia crepuscular-nocturnă a „scumpului trecut”. Ceea ce diminuează însă
progresiv, de la o etapã a creaţiei la alta, este aristocratismul cosmopolit al
atitudinii scripturale. Dacă Remember e un poem al îndepărtarii exotice de
propria identitate româneascã, Craii… reprezintă o întoarcere acasă, în Bucureştiul
iubit şi execrat, cu autohtonizarea „levantină” de rigoare. Mişcarea
centripetã de fugã spre Nord-Vest (Berlin, Olanda, Englitera…), o fugã de
sine în fond, e urmatã de o mişcare centripetã de întoarcere acasã, la sine şi
în Sud-Estul natal. Iar schimbarea stilistică din Sub pecetea tainei ar putea
fi reflexul unei schimbări dramatice intervenite în conştiinţa autorului însuşi.
Cel care îşi crease, în locuinţa vârstnicei sale soţii din liniştita, desueta stradă
Robert de Flers un habitat de secol 19, cel care trăia – în anii ’30 – ca un mic
moşier din anii „Vechiului Regim” conservator, capãtã, spre sfârşitul vieţii,
sentimentul deşertăciunii ambiţiilor sale aristocratice. Nostalgia intimistă a
mahalalei vechiului Bucureşti supravieţuieşte ambiţiilor înalt-cosmopolite,
după cum o arată mult-citata notă de jurnal intim datată Bucureşti, 29 aprilie
1934: „Când locuiam la periferie (în cartierul Crângaşi, împreună cu mama
sa, n.m.), într-o odăiţă prăpădită, în fundul unei curţi foarte înguste, visam la
o casă mare, în centrul oraşului, pe bulevarde, iar acum, când stau într-un
apartament luxos şi confortabil în centrul oraşului, am nostalgia unei case
modeste de mahala, dar care să fie a mea, cu balsaminele mele, cu smochinii
mei, cu leandrii mei, cu verbină şi cu lămâii mei. Şi nu mi-o iert deloc că n-am
avut-o. Ar fi preţuit pentru mine cât un palat, iar grădina ei cât acelea ale vilei
Pallavicini sau Isola-Bella. De câte frământări şi suferinţi nu m-ar fi ferit o
astfel de micuţă proprietate!
Nu mi-o iert. E un caz de conştiinţă rar, dacă nu unic şi foarte complicat,
pe care îl cercetez cu cea mai adâncă amărăciune.
Stirpea m-a înşelat şi eu am înşelat-o aşijderi”.
Din nou, autorul Crailor… se află în contratimp: tânăr, ultimele pâlpâiri
ale Vechiului Regim îl surprind în ipostaza meschină de subaltern cu fumuri
dandyste, trăind din expediente, fără „ponturi” convenabile şi fără situaţia
aristocratică la care tânjeşte. Iar după două decenii, realizarea râvnitei situaţii
88