Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

pretinde a conserva. Pentru Roland Barthes, de pildă, ea este o „moarte pusă
în operă”. (La chambre claire: Note sur la photographie, 1989) Fixând un
moment într-o imagine, extrăgându-l din continuum-ul duratei bergsoniene
şi unidimensionalizându-l prin amprenta fizico-chimică a clişeului, fotografia
nu redă identitatea ci o exilează, o înstrăinează. Este, aşa-zicând, prezenţa
unei absenţe, un simulacru de real, o derealizare prin intermediul tehnicii. O
moarte care nu dovedeşte nimic. Caracterul „sepulcral” specific textului matein
este evident. Aici, fotografia nu funcţionează pe post de catalizator nostalgic
al memoriei, de madeleină proustiană. Ea trimite către alteritatea absolută,
impersonală, cu care nu poate exista nicio comunicare afectivă. Nostalgia declanşată
de prezenţa fotografiilor apare abia în Sub pecetea tainei („brelanul
de dame” al conului Rache/poliţaiului pensionar Theodor Ruse): „i-am pus
înainte o veche lădiţă plină de fotografii vechi – necropolă sau morgă, între
pereţii căptuşiţi de mătase „Magenta” ai căreia odihneşte ca îmbalsamată o
întreagă lume apusă”. Aici pozele reprezintă o poartă către enigmă, către ceea
ce e sortit să rămână „pentru totdeauna - de veci”- ascuns.
În contra-timp
De la Tudor Vianu la Alexandru George şi Barbu Cioculescu, exegeţii
mateini au insistat îndeajuns asupra „tehnicilor” mateine de arhaizare/învechire
programatică a lexicului, cu eliminarea cuvintelor străine şi neologice
(deşi neologismul apare, uneori, ca element rar). Ekphrasis-ul (scrierea după
un model artistic, fie el portret, gravură, emblemă) merge mână în mână cu
muzicalizarea „de epocă” (tempoul de vals – un-doi-trei, modulările frazei,
perioadele ample, inversiunile topice, armoniile aliterative) şi cu obscurizarea
sistematică a textului prin ambiguizare. Căci, pentru Mateiu, „timpul nu este
neant ci muzică, revenire”. Amintind, în treacăt, „calmul stilistic desăvârşit”,
„efectul de spontaneitate”, „virtuozitatea de retor, de Paganini al condeiului,
care degustă cuvintele ca pe nuci şi alune”, Barbu Cioculescu sesizează însă
o calitate-cheie a scrisului matein: distanţa, efectul de ecranare stilistică.
În lectura „spitzeriană” a lui Ov. S. Crohmălniceanu, Mateiu ar fi rămas fixat
în „stilul 1900” - Art Nouveau, Jugendstil, Seccesion, Erotic style – considerat
desuet în perioada interbelică, dar revenit în atenţie de prin anii ’60: „Mateiu
Caragiale i-a rămas credincios într-o perioadă ostilă gustului epocii 1900. Era
omul fixaţiilor, rezistent până şi sub raport vestimentar, la fluxtuaţiile modei”.
Şi totuşi, ultimele scrieri vădesc un proces de îndepărtare faţă de acest stil.
În Remember, asistăm deja la o îndepărtare prin ficţionalizarea/mistificarea/
derealizarea memoriei – şi a trăirii nemijlocite: „…am ars scrisoarea în a cărei
pecete zâmbea sfinxul împresurat de zicerea: „Remember”? Remember? –
da, fireşte, că n-am să uit, dar cum anii tulbură unele dintre amintirile vechi,
făcându-le să plutească închipuite la hotarul dintre realitate şi închipuire,
dacă soarta mă va hărăzi cu viaţă lungă, într-un târziu are să-mi pară poate
că toată acestă întâmplare trăită a fost un vis numai sau vreo istorie citită ori
auzită undeva, cândva de mult”. Arderea scrisorii (operaţiune cu care începe
romanul Crailor…) semnificã, aici, rejectarea documentului în favoarea fantasmei,
a scrisului în favoarea tãcerii purtãtoare de „tainã”…
Evoluţia stilistică a prozei lui Mateiu Caragiale nu a prea fost subliniată.
Or, de la flamboyantul, hiperestetizantul Remember (şi de la scrisorile „froumaines”
de „soitariu” către N.A. Boicescu), trecând prin estetismul balcanic
al Crailor… până la stilul aproape alb, cu discrete infuzii nostalgic-memo-
Ex Ponto nr.2, 2008
87