Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

*
Cum s-a observat, dacă sexualitatea e „la liber”, în acest roman al
decrepitudinii şi morţii, iubirea este interzisă, ca şi procreaţia. Povestitorul
se complace în intimitaţi sexuale cu Mima şi tânjeşte la vârstnica, dar bine
păstrata Masinca („divina ţaţă”, inteligenta şi versatila, cu aplecare pentru
jocurile de noroc), bătrânul Paşadia se destrăbălează cu femei uşoare „de
căzatură” – livrate de Pirgu – înainte de a se lãsa pradă vampirizării fatale a
Raşelicăi, Pirgu – altminteri, cu gust pentru „rable de pripas” – este „dăulat”
de aceeaşi Raşelica în timp ce, în camera de alături, soţul ei agoniza, şi,
în genere, îşi povesteşte ispravile abjecte cu vervă memorabilă: „a fost di
granda, era să fete pe mine, pe onoarea mea”. Singura excepţie de la regulă
o oferă Pantazi, îndrăgostit platonic de o fantasmă ideală, angelică: Ilinca
Arnoteanu, ea însăşi excepţie a familiei sale. Însã o asemenea iubire nu are
voie să se împlinească în lumea (con)damnată a Crailor, iar tentativa timidã
de a o împlini se pedepseşte. Asociat smintelii, erosul serveşte drept instrument
de autodistrugere. Nota Bene, sexualitatea nu este niciodatã descrisã
pe îndelete, ci doar evocatã în treacãt.
În schimb, decrepitudinea, morbidezza şi „îmbãlsãmarea” esteticã se
aflã la ele acasã, iar thanatofilia naraţiunii mateine se va regãsi în imaginarul
prozastic al noii generaţii din anii ’30, de la Holban la Blecher. Sompuozitatea
memorabilã nu. În Craii… „magii” de la Rãsãrit se transformã, prin mijlocirea
lui Pirgu, în cavaleri ai Apocalipsului. Geamparaua se topeşte molcom în vals,
iar valsul în recviem pentru o lume apusã.
Fotografie şi enigmă
Niciun comentator al lui Mateiu Caragiale n-a acordat, până acum, atenţie
unui element-cheie al Crailor de Curtea-Veche: fotografia. Cu toţii, mateini
sau nu, şi-au învestit abilităţile hermeneutice în discutarea unor tipuri mai
„nobile” de imagini, de la cele picturale până la inevitabilele figuri heraldice.
Spre deosebire de ele, „banala”, ignorata fotografie reprezintă însă un indice
de modernitate al cărţii, un revelator trimiţând la o estetică a dispariţiei. Fotografia
semnifică un exil al identităţii „reale”, refuzate în favoarea „derealizării”
artistice prin deghizamentul bucureştean „vremelnic” al lui Pantazi…
O întreagă estetică postromantică - nonmimetică sau antimimetică - s-a
străduit, de pe la jumatătea secolului XIX, să transceandă criza reprezentării
pe care fotografia a adus-o cu sine. Căci dacă reproducerea fidelă, prin intermediul
clişeului fotografic, a imaginii realului, făcea inutilă reprezentarea
sa artistică de tip realist-pozitivist (aşa-numita „copie după natură”), infinita
reproductibilitate mecanică/tehnică intra în contradicţie flagrantă cu ideea
unicităţii şi originalităţii absolute a Operei, postulate de estetica romantică. E
adevărat că spre sfârşitul veacului cu pricina fotografia începe să capete şi
un statut artistic (un reper teoretic în acest sens rămâne studiul lui Robert de
la Sizeranne, La photographie est-ce un art?, 1899). Dar nu despre acesta
e vorba în romanul lui Mateiu Caragiale...
„Ţinând să înlăture cât mai mult putinţa de a fi recunoscut în Bucureşti,
unde voia să fie singur în mişcările lui şi nestânjenit în mişcări, *** încercase,
înainte de a se întoarce, să-şi schimbe înfăţişarea. Lăsându-şi plete, mustăţi,
barbă şi ticluindu-şi un port simplu şi şters, el izbutise aşa abine ca, după un
an aproape, tot i se mai întâmplă să se întrebe, zărindu-se pe neaşteptate în
Ex Ponto nr.2, 2008
85