Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
ţin de o cultură a Decadenţei, fascinată de „putregaiurile fosforescente” ale
descompunerii aristocraţiei. Ambii sunt nişte nostalgici „în căutarea timpului
pierdut”, chiar dacă la Proust acesta e actualizat, fenomenologic, în prezentul
conştiinţei subiective, în „durata pură” şi în introspecţie, iar la Mateiu – un
efect al proiecţiei evocatoare în afară, în diverse măşti ale eului profund.
Ambii cultivă, în maniere specifice, un rafinament „dandy”, estetizant, pervers
şi maladiv (chiar morbid), interesat de racile, vicii şi tare secrete, ambii sunt
nişte fii de burghezi intelectuali şi nişte bastarzi ai aristrocraţiei în declin, pe
care o contemplă dinăuntru dar mai ales dinafară. (Aici, Mateiu – produs al
unei mediu de cultură „minoră”, „tânară” şi de periferie balcanică – se întâlneşte
cu Hortensia Papadat-Bengescu, cea din Ciclul Hallipa). Atât marea
arhitectură simfonică din romanul proustian cât şi micul roman (mito)poetic
al Crailor – unde nu simfonia „face muzică”… – vădesc o erezie „artistă” în
raport cu romanescul „burghez”. Artistul modern e, în definitiv un „aristocrat
al spiritului”, un nobil fără ascendenţă – şi apartenenţă – de tip nobiliar, o
construcţie individualistă de tip estetic, un mutant căruia îi lipsesc rădăcinile
şi, în lipsa lor, caută să le imagineze, să le inventeze.
Pasionaţi până la obsesie de „arhondologia“ boierilor autohtoni, genealogistul
Octav George Lecca şi Mateiu, adnotator al volumului despre Familii
boiereşti în Ţãrile Române se confruntă într-un „dialog“ revelator pentru
două viziuni asupra istoriei. Fascinat de instituţia eredităţii nobiliare, ultimul
procedează demistificator cu reprezentanţii atestaţi istoric ai vechilor familii,
amuzându-se în a le demasca, atât în notiţe, cât şi în desene (caricaturi/stilizări
de boieri traşi în ţeapă, spânzuraţi sau decapitaţi etc.), vicii, mezalianţe,
defecte, malversaţiuni, degenerări. Este – după cum constată editorul recent
al volumului, regretatul Al. Condeescu – o viziune aflată în contrast cu cea
„obiectivă în sens ştiinţific“ (şi, câteodată... mistificatoare în sens ştiinţific) a lui
Lecca, „însufleţită de o concepţie istorică aproape romantică a antitezei trecut
(până la 1700) – prezent (1700-1900), nu departe de varianta eminesciană a
secolelor de aur româneşti (XIV-XVI)“. Este, totodată, un „dialog“ în oglindă
între doi oameni care-şi construiesc ascendenţe imaginare. „Prost ajustată
această filiaţie presupusă“ – notează Mateiu pe marginea ascendenţei lui
Lecca, întocmită, vizibil, în vederea unui „profit“ de imagine. Printre alte ironii,
întrebări, obiecţii, scheme genealogice, scriitorul îi desenează „blazonul“
unui cap de măgar… Nu lipsesc nici obiecţiile stilistice, condescendente, nici
completările, corectările, tăieturile, nedumeririle (despre Obedeanu: „cine avea
100 de moşii de ce neam mare trebuie să fie?“ – p. 441) sau, unde e cazul,
elogiile („iată ce dovedeşte superioritatea marcată a Movileştilor, ei nu fac
niciodată o mezalianţă… noua probă de forţă: religia nu conta pentru aceşti
admirabili principi“). Apetitul demistificator vizează îndeosebi degenerarea şi
meschinăria unor reprezentanţi contemporani ai familiilor boiereşti („Nenea
Ernest, falcă prăjită. Actualul şef, bărbat ornamental. Ce oameni! Ce timpuri!“;
„Straniu blazon! De proaspătă formă!“– p. 442) dezvăluind un complex de
inferioritate convertit într-unul de superioritate. Orgolios instalat într-o nobleţe
imaginară, scriitorul identifică la tot pasul carenţe de nobilitate şi stil, cu aerul
unui expert în domeniu (ceea ce şi era). În opinia editorului, această atitudine
critică e „deloc înnobilată de atmosfera crepusculară care-i va înconjura pe
eroii Crailor… de mai târziu“. Numai că, demistificând sarcastic istoria reală,
Mateiu o va înnobila (şi se va înnobila) artistic prin ficţiune.
84