Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

dan-Piteşti). Adevăratul chip – nebucureştean - al lui Pantazi este prezentat
printr-o fotografie, iar la sfârşitul cărţii personajul şi-l reia. Prima sa dragoste
a fost o „Ţigancă de la zid” (copilul a crescut printre ţigani, pentru care a păstrat
o „neînvinsă slăbiciune” şi cu care vorbeşte „în graiul lor despreţuit”…)
iar moartea ultimei iubiri îi e anunţată de o ţigancă bătrână, la (bineînţeles)
„Hanul dracului”, goticul han din Ilfov cu istorii de chefuri, tâlhari şi stafii...
Valsului sfâşietor, cu sugestii mortuare din deschiderea cărţii (muzică fin de
siécle prin excelenţă!) îi corespunde reluarea lui în final. Iată - în versiunea
lui Paşadia, dar narată la persoana I plural - splendida apocalipsă a vechii
lumi aristocratice, în preajma Revoluţiei de la 1789:
„Era scris ca cel mai frumos dintre veacuri să asfinţească în sânge şi
când, după câteva luni, vedeam trecând în păr, între fulgerări de cuşme frigiene,
capul doamnei de Lamballe, înţelegeam că timpul nostru trecuse şi că,
în curând, avea să stârvească şi să cadă nimicirii tot ce ne fusese pe lume
drag, ne acopeream feţele şi pieream pentru totdeauna”.
Şi iată imaginea apocalipsei finale, virtuale (petrecută, de astă dată, în
visul povestitorului):
„Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor prea-senine, cei
trei Crai, mari-egumeni ai tagmei prea-senine, slujeau pentru cea din urmă
oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloşul
la coapsă şi cu crucea pe piept şi afară de scarlatul tocurilor, înveşmântaţi,
împanglicaţi şi împănoşaţi numai în aur şi verde, verde şi aur, aşteptam ca
surghiunul nostru pe pământ să ia sfârşit. O lină cântare de clopoţei ne vestea
că harul dumnezeiesc pogorâse asupră-ne; răscumpăraţi prin trufie aveam
să ne redobândim înaltele locuri. (…) Şi plecam tustrei pe un pod aruncat
spre soare-apune, peste bolţi din ce în ce mai uriaşe în gol. Înaintea noastră,
în port bălţat de măscărici, scălâmbăindu-se şi schimonosindu-se, ţopăia
de-a-ndăratele, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Şi ne topeam în pulberea
asfinţitului…”
Suprapus peste viziunea lui 1789, visul heraldic al povestitorului vesteşte
moartea lui Paşadia. Şi, de fapt, moartea ultimelor vestigii ale Vechiului Regim.
Paşadia, nu altcineva împiedicase (de fapt amânase, prin maşinaţiuni de culise)
ascensiunea plebeului lui Pirgu. Ignorând acest fapt, Alexandru George
combătea ideea caracterului „parvenit” al lui Gore cu argumente de o naivitate
stupefiantă: vezi Doamne, Pirgu ar fi fost un adept convins al conservatorilor
lui Carp - pe care-i susţinuse în alegerile din 1910 - şi de aceea incompatibil
cu ethosul liberal-burghez! Dar, cu alte ocazii, şi mai ales după moştenirea
primită de la defunctul sãu pãrinte Sumbasacu, acest demagog lipsit de orice
convingere se arată adept al împărţirii moşiilor la ţărani şi al votului obştesc,
„purtător de cuvânt al revendicărilor democratice cele mai sfinte”! Când Paşadia
e împins în moarte de Pirgu prin „combinaţia” fatală cu Raşelica, ultimul nu
mai poate fi împiedicat să urce pe scara socială. Spre deosebire de Paşadia
şi Pantazi (ambii - arivişti ai Vechiului Regim aristocratic), Gore e un arivist
al Noului Regim burghez şi plebeu: „om de viitor”, un mutant în fond, el îşi
va face intrarea în scenă abia de după Război când – în confuzia generală,
matcă a afacerismului politicianist - va da „lovitura”.
„Proustianism” şi arhondologie
Speculaţiile exagerate privind înrudirea dintre Craii… şi ciclul romanesc
al lui Marcel Proust nu sunt cu totul lipsite de valabilitate. Ambii prozatori
Ex Ponto nr.2, 2008
83