Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

literatura interbelică. eseu
PAUL CERNAT
O estetică a dispariţiei (II)
„C
Descreierare, desfrânare, damnare
raii” trăiesc, în fond, sub semnul electiv al transgresiunii. Strămoşii
damnaţi şi aventurieri ai lui Paşadia – în frunte cu fugarul din Balcani,
dublu asasin devenit armaş - s-au stabilit în Ţara Românească unde
au urcat sub fanarioţi prin uneltiri şi combinaţii abjecte. Toţi au murit nebuni,
otrăviţi, înveninaţi de boli cumplite şi de ură blasfemică. Strămoşii
lui Pantazi au fost, înainte de stabilirea pe pământ românesc, „tâlhari
de apă”, iar urmaşul lor va părăsi definitiv ţara după ce le va lichida
moştenirea/pământurile. Fiecare personaj e pedepsit pe unde păcătuieşte.
Paşadia e vampirizat/ucis prin sex de Raşelica Nachmanohn
(„floarea carnivoră”, probabil o sefardă), iar Pantazi – izgonit pentru
totdeauna din ţară „lichidarea” unei moşteniri (însuşite fraudulos) de
dragostea „fetişistă” pentru o fantasmă ideală, inaccesibilă. Ceea ce
duce la ruinarea „marilor familii” şi a „vechii lumi” este însă descreierarea.
Reflectând pe marginea ameninţării cu „trimiterea la Mărcuţa”
a lui Pirgu de către Paşadia, povestitorul e de părere că toţi cei patru
convivi ar fi meritat să fie cazaţi acolo. În răstimpul când, alături de
cei trei P., trăia viaţa de noapte a Bucureştilor, i se dezvăluise „o lume
nebănuită, cu blestemăţii la cari de n-aş fi fost în fiinţă martor şi le-aş
fi auzit de la altcineva, le-aş fi crezut că ţin de tărâmul născocirii. Bucureştii
rămăsese credincios vechei sale datini de stricăciune; la fiece
pas ne aminteam că suntem la porţile Răsăritului. Şi totuşi, desfrâul
mă uimi mai puţin decât descreierarea ce domnea în toate rândurile;
mărturisesc că nu mă aşteptam să văd dospind ţicneli atât de numeroase
şi de felurite, să întâlnesc atâta nebunime slobodă (…) la sfârşit
pierdui nădejdea să cunosc, în carne şi oase, făptura omenească pe
deplin teafără la minte”. Cum însă cazurile de nebunie se reduceau la
tipuri limitate, „cazul” cel mai interesant rămâne, pentru povestitor, cel
al lui Paşadia. Considerat de mulţi nebun (dubla sa existenţă a evocat
şi comentatorilor pe William Wilson al lui Poe sau pe Dr. Jeckill şi Mr
Hyde al lui Stevenson), acesta e bănuit că ar suferi, periodic, de „furii
groaznice” (când se retrage „la munte”), că ar fi fost vinovat de sinu-
Ex Ponto nr.2, 2008
81