Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

cei doi, sugerează naratorul, declanşează un dezechilibru universal, aruncă
lumea în haos, oportunitate pentru prozator de a construi un tablou decadent
al declinului civilizaţiei şi a moravurilor prin corupţie în primul rând sexuală:
„Un vânt de nebunie trecuse prin toate sufletele şi atinsese toţi creierii. Omul
se reînapoia spre bestie. Demnitate, ruşine, lege, totul era lăsat la o parte. Cei
mai mulţi dintre oameni nu mai respectau nimic şi nu se mai respectau nici pe
ei. Gomorile şi Sodomele răsăreau ca din pământ. Palatele regilor se prefăceau
în case de prostituţiune. Şi, ori din cotro, se zvonea despre scufundări în
smârcuri ale celor mai renumite virtuţi. Neruşinarea împreunărilor plecase sub
dezlănţuirea ei pe cei mai mari deopotrivă cu cei mici. Ziua namiază, stradele
şi pieţele oraşelor vedeau lucruri nepomenite. Nu numai prejudecăţile, dar şi
normele erau lăsate la o parte. Nu numai bărbaţii maturi, ci şi tinerii şi copiii
se dau pe voia lui Priap, care îi făcea paloşe sau teci, înnebunindu-i de plăceri
şi aruncându-i jos morţi. Sufletul şi corpul şi-l târa fiecare prin orice noroaie.
Bătrânii îşi regăseau bărbăţia şi mureau cu mulţumirea că au întinerit.” 17 Tabloul
apocaliptic al decadenţei civilizaţiilor este generat de paroxismul relaţiei
dintre Thalassa şi Caliope, o pansexualizare a lumii în datele excesului şi care
comandă un sfârşit grabnic în jertfirea pe altar a lui Caliope simultană unei
hemoragii puternice a lui Thalassa însuşi, echivalentă simbolic morţii lui Priap
ca act de autocastrare. Decadenţa poartă în mod indelebil marca orgiasticului,
iar prozatorul face un efort de panoramare a extincţiei universale. Uciderea
lui Caliope are sensul resurecţional al îndepărtării ispitei şi purificării finale,
desăvârşite printr-o „sinucidere” corespunzătoare unei regresii amniotice în
elementarul din care a provenit eroul, Thalassa, adică Marea.
Cel mai bine poate fi privit romanul macedonskiean prin lupa unui emul
care-l pastişează cu fervoare. Scos din mâneca scriitorului, forjat după chipul
şi asemănarea lui, Mikael Dan este un epigon interesant, menit să sublinieze
prin imitaţie tehnica maestrului. Protejatul şi emulul maestrului realizează un
poem în care se resimte parfumul rozelor macedonskiene. De altfel, şi deschide
ciclul romanesco-poetic cu un poem intitulat „Roze”, fapt care nu putea
decât să-l măgulească pe orgoliosul poet, dar să-i şi câştige bunăvoinţa. Nu
sunt uitaţi nici Mircea Demetriad, scriitoarea Eugenia Ianculescu de Reus,
Const. C. Nottara, amestecaţi cu numele copiilor lui Macedonski, Dida, Nina,
Lilly etc. şi ei fani înfocaţi ai tatălui, Poemele vibrează de histerii lirice, de
„symbolism şi misticism” cum şi anunţa în prefaţă Macedonski. Regăsim o
pastişă după Thallasa lui Macedonski, cu intenţia palidă de a reuni narativ o
serie de episoade de voluptate precum „Spazm”, unde fecioara Tanaïs trăieşte
voluptăţi nemăsurate într-un decor mediteranean cu un templu pustiu,
chemându-l pe Olymp care spre stupefacţia cititorului întârzie foarte mult,
iar când apare se dovedeşte a fi mai degrabă un copil-efeb, neiniţiat în taina
dragostei, astfel că femeia poate trece drept curtezană rafinată jucându-se
cu simţurile lui, amânând delectabil şi dureros juisarea.
Apoi, cade zdrobită; cochetăriile ei perverse şi rafinate, îi frământă întreaga
fiinţă; curtezană a simţurilor nepotolite nici odată, simte cum sângele ei, sânge
în care curge lava ce o arde, se revarsă, şi nu mai are putere: cade învinsă
în braţele lui de tiran barbar şi dulce. Îi e frică să se ştie învinsă, umilită, îi e
teamă de brutalitatea lui de copil încă curat, care însă îi place şi pe care îl
vrea nemărginit. 18
Ex Ponto nr.2, 2008
79