Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

şi a personajlor principale Paphnuce şi Thalassa, ajungând la concluzia că
„Subiectul lui Anatole France a fost tratat de Macedonski cu reţete de artă
baudelairiană.” 8 Criticul decelează şi o influenţă parnasiană, „Thalassa e
grec fiindcă Macedonski e parnasian” 9 , identificată prin perfecţiunea formală,
stilul sculptural, interesul pentru „frumuseţea antică, voluptuoasă, aşa cum au
stilizat-o pictorii şi sculptorii, aşa cum a revelat-o mitologia” 10 , criticul luând
corect ca repere teoretice pe Théophile Gautier şi Théodor de Banville. Eugen
Pahon-ţu identifică şi o influenţă zolistă, ceea ce conferă romanului lui Macedonski
un caracter de sinteză. De asemenea, criticul notează inserturile unui
discurs degeneraţionist, foarte pronunţat în varianta franceză a romanului şi
diminuat în varianta românească, şi chiar mai mult decât atât, identifică atât
contextul epistemic, cât şi cel literar, reprezentat de naturalismul zolist. „După
cum E. Zola, ca să dea caracter veridic romanelor sale a recurs la cercetările
medicale ale lui Claude Bernard, Dr. Prosper Lucas etc., tot aşa Macedonski ca
să justifice exuberanta sensibilitate a eroului, se pune la adăpostul constatărilor
lui E. Littré.” 11 La aceste consideraţii critice este adăugată prin citat opinia lui
Rachilde – criticul are un dubiu marcat prin semnul interogaţiei cu privire la
identitatea semnatarei articolului, dacă este sau nu romanciera decadentă,
autoare a lui Monsieur Venus -, din Mercure de France, (1 mai 1906, pag 108),
care vădeşte incomprehensiune şi atribuie modalitatea de scriere a romanului
„manierei simboliste”. Limbajul „semiştiinţific” este observat ca un defect al
romanului şi de Mihai Zamfir în Introducere în opera lui Al. Macedonski. „(...)
în varianta sa franceză, analiza senzaţiilor vii transmise de peisajul insolit se
face într-un limbaj neologistic extrem de rebarbativ, aproape tehnic. Însăşi
ideea unei analize a senzaţiilor implică intelectualism.” 12
Stranietatea şi nota decadentă a romanului decurge din ceea ce i-a fost
reproşat ca defect, artificialitatea limbajului, melanj estetico-ştiinţific de discurs
degeneraţionist şi psihologism senzualist conferindu-i pe alocuri
o factură metatextuală şi evidenta stilizare a limbajului plastic al prozei,
transformând-o adesea în tablouri de natură halucinante ca în picturile
mediteraneenele lui Kimon Loghi sau cele sumbre ale lui Arnold Böcklin deşi
tuşa marinelor macedonskiene nu este străină şi de un farmec tumultos-romantic
turnerian. Într-un fel, acest defect devine semnificativ pentru estetica decadentă
a atenţiei speciale acordate limbajului, prozatorul nereuşind să echilibreze
registrele, astfel că inserturile de discurs alienist sau degeneraţionist devin
disonante, fiind supraexpuse. Prozatorul forţează limbajul pentru a intra în
cadrul unei formule deconstructive în baza unei asistări analitice a lui. Renunţarea
la neologisme echilibrează avantajos textul românesc, însă aportul
neologic a servit prozatorului tocmai pentru edificarea discursului paralel, al
marcajului criticii alieniste, sapienţial-analitice. Mihai Zamfir sesizează faptul
că în roman nu avem o reconstituire a unei geografii, – criticul numeşte procedeul
„întoarcere în fantastic” –, ci o construcţie de sine stătătoare a unui topos
colorat oniric, senzual, a unui tablou impresionist cu fervoarea elementelor
dezlănţuite ca în tablourile lui Turner. Considerându-i valoarea poematică,
criticul îl pune în relaţie cu romanul decadent matein prin două trăsături asimilate
decadentismului: 1) scriitura artistă, 2) anularea sau obnubilarea intrigii în
favoarea descrierii, cu alte cuvinte trădarea epicului în favoarea descriptivului.
„Nedesprins de poem şi neajuns la roman, Thalassa constituie o apariţie unică
în literele române. [...] Devine oricum, istoric acest „roman” în care, pentru
prima dată înainte de Craii de Curtea-Veche, frazele nu se succed incolor,
în funcţie de o finalitate epică, ci sînt întoarse asupra lor înseşi, redactate cu
Ex Ponto nr.2, 2008
77