Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

După care
umblă neliniştit,
însă calm la-nfăţişare.
Îi spune cuiva:
„Că doar deja poţi suporta?
Nu ţi-i teamă?
Aşa e, se pare?!”
Luaţi aminte!
Dacă stelele
sunt totuşi aprinse –
înseamnă că cineva are nevoie de aşa ceva?
Înseamnă că e necesar
ca în fiecare seară
peste acoperişuri să fie aprinsă
barem o singură stea?!
Şi totuşi
(1914)
Strada se prăbuşi ca o sifilitică.
Râul – voluptate, salivare, prelinsă urâţenie.
Lăsându-şi lenjeria pân-la ultima frunză
Grădinile s-au tolănit destrăbălate-n iunie.
De cum ieşii în stradă,
cartierul ars
ca pe-o roşcată perucă mi-l apăsai pe cap.
Oamenii sunt înspăimântaţi – în gura mea
mişcă din picioruşe un ţipăt nerumegat.
Dar nu voi fi judecat, nu voi fi lătrat –
ca unui proroc, flori mi-or presăra pe urme.
Chiar şi ăştia, căzuţii în nas, ştiu:
eu sunt poetul vostru-anume.
Precum crâşma, groaznică mi-i judecata voastră!
Printre case-n flăcări şi deplină risipire
prostituatele duce-m-or pe braţe ca pe-o sfinţenie
spre-a mă arăta domnului întru-ndreptăţire.
Şi dumnezeu va plânge peste cărţulia mea!
Nu cuvinte, ci tremur închegat în bulgări grei;
apoi va alerga prin cer cu versurile-mi subsuoară
şi, sufocându-se, le va citi cunoscuţilor săi.
(1914)
Ex Ponto nr.2, 2008
69