Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

vor devasta cu necurmatele oglinzi ale neliniştii şi împăcării. Dinspre câmp,
vântul subţire, de seară, va aduce asupra Constanţei miresme năucitoare de
lanuri şi de livezi date în copt, deşteptând, în piepturile locuitorilor ei proveniţi
din ţărani, nostalgii fără leac după meleagurile natale...
La Hârşova, o lumină torenţială mă împresoară din toate părţile, îşi azvârle
asupră-mi tumultul. Îmi dă în ochi, umplându-mi-i cu jerbele ei de foc. Îmi taie
răsuflarea. Oraşul, risipit pe colina pleşuvă, şiroieşte de soare. Hârşova, ca
multe alte locuri din Dobrogea, înseamnă lumină. Sub trâmbele ei uriaşe, zările
sunt verzi şi nemărginite. În faţa fluviului, a insulelor şi pădurilor, pe canaralele
de aici, fiinţa ţi se despovărează de orice greutate şi se contaminează definitiv
de flacăra pură şi deplină a poeziei, de dorul fără de pereche al zborului…
Sus, la Heracleea, cade cu dărnicie o lumină catifelată, care încarcă lumea
de prospeţime. Aici, ca în nici o altă parte a podişului, mă ameţeşte, mă
inundă cerul cu puritatea, cu strălucirea şi liniştea lui supremă şi am senzaţia,
că întreaga cetate se preface, pe nesimţite, într-o triremă uşoară, care se
pune în mişcare prin văzduhul adânc şi înmiresmat, iar eu devin temerarul ei
navigator, năzuind spre îndepărtate hotare de legendă…
În Cheile Dobrogei căldura se revarsă valuri-valuri, mărind prevestirea
şi toropeala. De jur-împrejur, cât pot cuprinde ochii, până în zările de mătase,
numai coline albe, roşietice, albastre, legând între ele platouri, păduri
de salcâm, aeriene, nemişcate, bolovani ciclopici, contorsionaţi, de calcar,
prăpăstii verzi, cerul persistent, dogoritor şi stepa. Stepa leneşă, bântuită de
miresme sălbatice şi focuri răzleţe cu fumuri iluzorii. Focurile mursecă, prin
risipa de lumină a amiezii de vară, portocaliul dens al miriştilor şi fac să tresară
din somn, în galeriile lor subpământene, vieţuitoarele mărunte ale câmpului.
Nemărginită, stepa migrează cu vegetaţia ei năvalnică peste tot, pătrunde în
sate, pe uliţi, urcă în curţi, suie pe prispe, în case şi în oameni. Urmărind-o,
îmi pare că aud cum trec, prin slava zilei, cârduri de căprioare tinere, înspre
căldările de piatră ale Cheilor…
Dobrogea e o lume aflată sub zodia unei frumuseţi austere, fără seamăn.
Felurimea de forme geologice, de culori şi imagini cu care te copleşeşte din
prima clipă, ţine de vocaţia ei imediată de a te iniţia în ritualurile unui spectacol
enigmatic, inepuizabil. Dar dincolo de ceea ce se vede, această lume îşi are
un duh al ei. Numai întârziind cu răbdarea şi înţelepciunea globtroterului sau
revenind cu credinţa celui îndrăgostit, iar şi iar, pe ţărmul ei de poveste, ajungi
să-l descoperi, să-l cunoşti şi să i-l înţelegi cu adevărat. Atunci Dobrogea ţi
se dăruieşte încetul cu încetul, te învăluie cu inefabilul şi misterul ei, te fură
şi te trece dincolo de hotarele firescului...
Excesul acesta de mărinimie al ei mă tulbură şi mă face, de fiecare dată,
mai prudent şi mai cumpănit. Nepăsătoare la temerile mele, ziua splendidă
de iunie se coace în lumina de culoarea piersicii. E împărăţia verii, iar clipele
sunt absolute.
Ex Ponto nr.2, 2008
6