Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

de rău, nici până astăzi reeditat...): „Dacă în mod obişnuit poeţii pot fi multă
vreme vitregiţi prin uitare, soarta lui Vladimir Maiakovski l-a nedreptăţit oarecum
tocmai prin gloria lui, îndeosebi postumă, care l-a redus la una singură
din multiplele-i înfăţişări, exacerbând-o la proxim şi multiplicând astfel portretul
stereotip, menit în cele din urmă să obosească şi să deconcerteze. Complexitatea
fenomenului Maiakovski s-a estompat astfel în faţa cititorului din noile
generaţii, ispitit adesea, din necunoaştere, să vadă în figura marelui poet un
posibil emul al lui Demian Bednâi sau al lui Bezâmenski. Adevărul e însă
cu totul altul: poezia rusă contemporană, mergând de la Blok şi Hlebnikov
la Esenin, Pasternak sau Mandelyştam, nu poate fi imaginată fără prezenţa
acelui personaj halucinant şi frenetic care a fost Vladimir Maiakovski. Mai mult
chiar, însuşi limbajul de azi al poeziei, arsenalul expresiei moderne, nu e de
conceput fără altoiul său. E suficient să ne gândim la spaţiul imens pe care
îl închid cei doi poli ai existenţei sale, atât de tragic opuşi: viaţa şi moartea
poetului, pentru a realiza dimensiunile personalităţii lui”.
Cred că unul din cele mai convingătoare argumente pentru renunţarea la
„portretul stereotip”, la prejudecăţi, clişee de către unii potenţiali cititori (neofiţi,
să zicem, în ale creaţiei acestui mare autor) este aflarea (!), că Vladimir
Maiakovski se înfăţişează şi ca unul din excepţionalii poeţi ai dragostei: Iată
poemul „programatic”, „Concluzie” (1922):
Iubirea nu o vor ruina
nici certurile şi
nici orice depărtări.
Ea e împlinită
cumpănită
verificată.
Rostind solemn versu-ntraripat
jur –
iubesc neabătut
şi cu adevărat!
Ex Ponto nr.2, 2008
60
Da, acesta e un cu totul altfel de poet al erosului. E cu adevărat şi convingător
cel anume de la rupturi/sfâşieri de epoci, de la răscrucile filozofiei şi
eticii, de la neliniştitoarea, înviforata, tranşanta schimbare de registru şi game
ale modernităţii începutului de secol XX. („Cunoaştem sentimente care nu
au existat până la noi”, se spunea în „Juvenicul juzilor, II”.) Ceea ce-l făcu
pe Pasternak (care se aflase pe un alt versant al reformelor prozodice) să
mărturisească: „Eu iubesc foarte mult lirica de tinereţe a lui Maiakovski. Pe
fundalul dezmăţului de atunci, seriozitatea ei, grea, tânguitoare, era atât de
neobişnuită. E o poezie modelată măiestrit, demnă, demonică şi, concomitent,
infinit condamnată, pierind, aproape că implorând ajutor”. În această poezie
e tragedia marii dragoste ameninţate, sfâşiate, îndoliate de primul război
mondial. Dragoste curmată şi de moartea atâtor poeţi din mai multe ţări ale
Europei. În creaţia sa de până la revoluţie, poezia e o continuă spovedanie,
până la strigăt, poate că – până la urlet a creatorului care receptează realitatea
drept inevitabilă apocalipsă – tragedia „Vladimir Maiakovski” (1913),
poemele „Norul cu pantaloni” (1915), „Flautul vertebrelor” (1916), „Război şi
pace” (1917). Sau în „Războiul a fost declarat” (20 iulie 1914) :
„Citiţi gazeta de seară. Ediţia de seară!