Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

de căpetenie, s-a modificat calitativ rolul şi a crescut importanţa organizatorică
ale rimei, evidenţiindu-se expresiv caracterul oral (vorbit) al textului
poetic. [Precum spune punctul 9 din acelaşi manifest: „Rima de la începutul
versurilor (David Burliuk), cea medie, rima inversă (Vladimir Maiakovski)”.]
Prin urmare, versul citit (cu privirea) şi cel auzit fuzionau într-un (altfel de) tot
întreg. (Ilya Ehrenburg remarca sagace: „Când citeşti versurile Ahmatovei cu
voce tare, nu că într-o sală imensă, ci chiar într-un dormitor(aş) strâmt, – asta
mai că ar însemna o insultă, pentru că ele nu trebuie vorbite, ci şoptite. Iar
un „Maiakovski cameral” – n-ar fi decât o absurditate. Versurile sale trebuie
urlate, împroşcate în pieţe... Cu o colosală insistenţă, inventivitate, agerime
el lărgeşte baza îngustă a poeziei ruse contemporane”.) Iar peste câteva decenii,
ecourile tumultului maiakovskian avea să declanşeze, cred, fenomenul
numit „poezia stadioanelor”, ai căror protagonişti fuseseră Andrei Voznesenski,
Evgheni Evtuşenko, Bella Ahmadulina, Bulat Okudjava, Robert Rojdestvenski.
Şi din nou, acel ecou maiakovskian, deja prin intermediari, ca şi cum, parcă
încuraja tot alţi şi alţi prozeliţi în insignifiantă postură de epigoni care, de cum
apar în număr covârşitor, compromit ceea ce părea să fie fascinant, autentic,
irepetabil, chiar... inimitabil. Pentru că, deja în 1914, în una din declaraţiile
programatice ale budetlenilor, „Duceţi-vă dracului!”, se atrăgea atenţia la
dintâile impulsuri epigonice:
„Ca de obicei, Vasili Briusov rumega dimpreună cu paginile ziarului Russkaia
mâsl’ poezia lui Maiakovski.
Las-o baltă, Vasia, asta nu ţi-i plută!...
Oare bătrâneii nu ne-au mângâiat pe căpşor din motivul, ca din scânteia
poeziei noastre sfidătoare să-şi croiască în grabă un electro-brâu pentru a
comunica cu muzele?...
Aceste subiecte au provocat o întreagă herghelie de tineri, ca mai ieri
fără ocupaţii concrete, să se arunce asupra literaturii şi să-şi arate chipul
schimonosit de grimase: şuieratele de vânt „Mezaninul poeziei”, „Vestitorul
petersburghez” ş.a.”
(E drept, în perioada interbelică şi nu numai, Maiakovski avu şi „discipoli”
demni de tot respectul – Johannes Becher, Louis Aragon, Pablo Neruda, Nazim
Hikmet şi, poate, Iannis Ritsos – poeţi importanţi, nu numai ai secolului XX.)
Maiakovski a lărgit mult registrul ideatic şi cel tematic, precum se înţelege,
implicit, şi din poemul „Fraţilor scriitori” (1917):
Domnilor poeţi,
oare chiar să nu vă fi plictisit deja
pajii,
palatele,
amorul,
boschetul de liliac
înflorind ca altădată?
Dacă
cei ca voi
sunt creatori –
eu scuip pe oricare artă.
În exegetica românească, repunerea în „drepturi depline” ale Poetului
Maiakovski, prin dezavuarea unor prejudecăţi şi clişee pseudoaxiologice,
porni de la A. E. Bakonsky, acum 35 de ani, în inegalabilul volum Panorama
poeziei universale contemporane, apărut la editura „Albatros” (cu părere
Ex Ponto nr.2, 2008
59