Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

caucaziene, văzând în el o variantă fiziologică şi spirituală a tânărului Jack
London. La o întâlnire, Maiakovski-London cuteză să-i citeasă lui Burliuk
nişte versuri, ţinând să sublinieze că „le-a comis” un cunoscut de-al său. Cu
intuiţia lui extrem de sensibilă, Burliuk trage imediat lozul câştigător, râzând,
bătându-l pe umăr pe declamator şi exclamând: „Las-o naibii cu explicaţiile.
Recunoaşte că tu însuţi ai scris aceste versuri. Şi, zău, eşti un poet genial!” A
doua zi, întâlnindu-se cu un vechi cunoscut, Burliuk aşa i-l şi prezentă pe noul
său amic: „Nu-l cunoaşteţi? E genialul meu prieten, celebrul poet Maiakovski!”
Fireşte, junele nu putu reacţiona altcum, decât printr-o evidentă intimidare,
numai cu Burliuk ţinu una şi bună: „Ei, Voldecika, de-acu înainte scrie, în caz
contrar mă pui într-o situaţie idioată de tot. Nu ai frică de nimic. O să-ţi dau
câte 50 de copeici pe zi. De azi înainte eşti un om asigurat”. Da, Burliuk se
putea bucura că prietenul său confirma. Pentru că, de la acele prime întâlniri
şi 50 de copeici, Maikovski începu să scrie cu adevărat, având o extraordinară
capacitate de muncă şi inventivitate metaforică. Şi dacă „sosia” sa americană,
Jack London, povesteşte despre căutarea şi extragerea aurului, Maiakovski
avea să scrie despre acele miligrame de uraniu poetic, obţinute cu mare trudă
din zecile de tone de rocă lingvistică. („Bogăţia lexicului poetului înseamnă
omologarea acestuia”, precum se accentua în unul din manifestele futuriştilor,
„Juvelnicul juzilor, II - 1913”, al cărui coautor a fost şi V. Maiakovski.)
* * *
Ex Ponto nr.2, 2008
Vladimir Maiakovski e din spiţa nu prea numeroşilor poeţi cărora li se
potriveşte cu adevărat calificativul de URIAŞ. Chiar dacă unora dintre noi, în
anumite ipostaze ale sale (să zicem, ultimul deceniu de creaţie, 1920-1930),
el ni se pare asemeni fantasticului şarpe Uroboros care, făcându-se inel,
cerc, muşcă din propriul său trup (creaţie, destin, şansă, glorie etc.). Da,
pare a se autodevora, autoîmpuţina, dar, în esenţă, rămâne integru, cu toate
ale sale, bune şi rele, genialitate şi conjunctură pre-realist socialistă. Astfel
că Maiakov-ski nu e cel care trebuie apărat, îndreptăţit din anumite considerente.
El ar ieşi ca şi „disculpat”, dacă, pur şi simplu, ar fi readus la lumina
adevărului deplin, scos din mrejele prejudecăţilor, uneori de-a dreptul frivole,
ce îl încurajează pe oricine/fitecine să spună cu aplomb: „Da, dar ştiţi... vă
amintiţi?... Stângismul, începutul proletcultismului... poemul «V. I. Lenin»”,
cel despre paşaportul sovietic ş.a.m.d.” Sigur, şi astea (cu părerea de rău;
în caz contrar, poetul ar fi trebuit să se sinucidă (sau să fie... sinucis!) mai
înainte de vârsta-i de 37 de ani). Însă Vladimir Maiakovski cel de până la
sfârşitul anilor '20 e Poetul Autentic. Pentru că, se ştie, dânsul a avut cohorte
întregi de epigoni, imitatori – da, unii jalnici – pe mai multe continente. Însă
deplorabila lor prestaţie (benevol-grafomană) nu avea nimic în comun cu
tălăzuirile poetice ale lui Maiakovski care, după Puşkin, se afirma drept un
alt mare novator, structural şi conceptual, al prozodiei ruse. Cu o temeritate
surprinzătoare, el dărâmă sistemul tradiţional al versificaţiei silabo-tonice,
instituit – se părea pentru totdeauna – încă în secolul XVIII. (Precum se spunea
în sus-citatul manifest „Juvelnicul juzilor, II - 1913: „Am distrus ritmurile…
Hlebnikov a promovat o metrică prozodică a limbii orale, vii. Am încetat de a
mai căuta cadenţe prin manuale – orice mişcare îi naşte poetului un nou ritm
liber”.) Astfel că versul maiakovskian nu mai mizează pe muzica ritmului, ci
pe accentul semantic, pe intonaţia de o fascinantă descătuşare şi fecunditate
sugestivă. Pentru Maiakovski, numărul de silabe în vers şi-a pierdut poziţia
58