Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

cumva a el în toate. M-am aplecat, dintr-un reflex, dibuind, ce anume, prin
stratul roşcat al frunzelor căzute, un tren hăuli prelung presându-mi timpanele
cu sonorităţi ample, succesive, apoi un foşnet, o răvăşeală scurtă şi zgomotoasă
m-a îndreptat de şale, cu senzaţia primejdiei. Ursul!
„Căutaţi ceva? Aţi pierdut ceva?” Tot ceva mătăhălos, dar nu jivina; un
balonzaid verde, cu reverele pleoştite, arse de acizii nenumăratelor spălări
chimice, şi o faţă grav-întrebătoare, dominată de relieful unor buze groase,
supradimensionate. L-am recunoscut pe unul dintre muşteriii Templului îndestulării
despre care Geoogi spusese că-i bun de desfundat chiuvete. Părea
un om foarte îndatoritor şi cumsecade. „Aţi pierdut, într-adevăr ceva? Pot să
vă ajut cu ceva?” „Nnn…n…nimic. Doar aşa într-o plimbare”. „Aunci veniţi
să vă arăt ceva!”
Prea multe ceva-uri. M-am luat ascultător după balonzaidul verde care
se abătu puţin spre stânga, cam pe axul poligonului, aşteptându-mă să dau
peste un cadavru sau peste o comoară abandonată. Pădurea mă întâmpină la
fel de tăcută, de indiferentă, foioase clătinându-şi, în aburul de vânt, resturile
derizorii ale coroanelor lor ruginite. „Păi e posibil aşa ceva? Un masacru, un
adevărat masacru pe care noi… Eu am slujit pădurea, domnule, sau tovarăşe,
cum să-ţi spun, dar în condiţiile astea eu îmi dădeam demisia! Cu toată
răspunderea! Nu-i posibil aşa ceva! Masacru curat! Poftim!”
Acum chiar mă aşteptam să dau peste o duzină de cadavre. M-am trezit,
în schimb, cu trei degete strânse ca pentru închinăciune, agitate în raza
privirilor lui incitate dar încă nedumerite. Degetele strângeau între buricele
lor un mic obiect cenuşiu, metalic „Vedeţi?” „Ce să văd?” „Gloanţe, domnule!
Proiectile! Ăştia, copiii noştri, învaţă să omoare oameni împuşcând cerul şi
pădurea! Păi, e posibil aşa ceva?”
M-am apropiat anevoios de înţelegere, poate prea anevoios pentru nerăbdarea
indignată a balonzaidului verde care, abandonând micul proiectil, se
răsuci brusc, apucându-se să râcâie cu unghiile degetelor în scoarţa cafenie
a altui copac… „Poftim! Închipuiţi-vă că ar sângera! Că ar ţipa şi ar plânge,
că asta-i o piaţă în care s-ar trage în oameni! Dar se răzbună! Avem pielea
groasă dar dedesubt tot ne doare! O dată şi odată! Nu-i posibil aşa ceva!”
Şi atunci m-am dumirit şi eu, dar abia după ce balonzaidul verde, bombănind
şi afurisind, îmi pieri din vedere, lăsându-mă singur printre trunchiurile
seminţite, înainte de a înflori, cu solzi mari de plumb. Cei mai mulţi dintre copaci
păreau nişte peşti verticali adulmecând aerul cu suflarea lor întretăiată, de
balenă harponită. Cu metalul ăla cenuşiu, înfipt în el, lemnul lăcrimând căpăta
consistenţa şi senzualitatea vibratilă, dureroasă a unei cărni împuşcate…
Ex Ponto nr.2, 2008
51