Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

teribil bruiaj, un terci de vorbe, icnete, chefnituri, regurgitaţii, accese de tuse,
de râs sau de plâns… Poftim, cine-i mare, cine-i măreţ! Cine mama dracului
poate crede că un astfel de individ…? Era o chestie revoltătoare asupra căreia
zăboveam parcă în pragul revoltei. Toţi au dreptul, câţi au şansa? Uite,
individul ăsta din spinarea lui ajunge să strănute o dată şi, gata, gata gloria,
comentarii entuziaste, premii, călătorii în străinătate, personaje ale căror nume
devin comune, familiare tuturor… O matahală obeză ca asta care-i moaie
oasele acum, stăpână pe o împărăţie de supuşi inventaţi…
Mai erau câteva trepte de urcat, transpirasem, sudoarea de pe frunte îşi
găsise vad printre sprâncene şi-mi stânjenea vederea, dar ce era mai păcătos,
că Maestrul se dezghinase rău de tot, nu mai avea controlul membrelor. Încât
părea să car componente, îi săltam un picior târât pe trepte şi-i scăpam braţul
care antrena după sine umărul, şi aşa mai departe. Cât pe-aci să mă-mpiedic
de rigola supraînălţată. Încă un efort în urma căruia s-ar fi putut spune că nimic
din ponderea Barosanului nu mai greva direct asupra pământului; absolut tot
ceea ce reprezenta el fizic se afla în cârca mea.
Şi atunci unde se afla inefabilul, imponderabilul, mecanismul ăla tainic
aducător de har, răsăritor dintr-un munte de carne, tendoane şi sucuri otrăvite?
Unde?
În sfârşit, m-am descotorosit de el, l-am lăsat să lunece pe povârnişul
spinării, m-am întors să-l susţin, dar Barosanul deja executase câţiva paşi
împleticiţi, aflându-se acum sub lampa răspântiei, aplecat, aproape ghemuit,
zgâlţâit de alte convulsii. „Du-te acum, lasă-mă-n pace! Dac-ar fi după mine eşti
treaz ca un porc”. Am avut grijă să mă păstrez la distanţă, dezgustat de scena
care mi se oferea în timp ce un câine vagabond îi dădea târcoale amărâtului.
„Măcar un bogdaproste nu puteai să-mi zici?” l-am întrebat compensându-mi
astfel, pentru a doua oară, sugestia unui comportament subaltern…
*
Ex Ponto nr.2, 2008
M-am trezit adulmecând pădurea, şi întreg acel ansamblu de trunchiuri
trufaşe, frunzişuri putrede, râpi roşiatice năpădite de pietre şi de smocuri de
iarbă ofilite îmi răspundea cu acelaşi iz de tăciune cu care mi-ar fi răspuns
tot ce mi-ar fi căzut în bătaia mirosului. Pădurea mă înconjura tot mai tăcută,
de-o parte şi de alta a drumului alb, pietruit, plin de băltoace cafenii de pe
urma unei ploi uitate… Nu m-am abătut din drum decât în dreptul unei bariere
vărgate care marca accesul într-un poligon de trageri. De data asta poligonul
era pustiu, un platou întins, mărginit de liziera pădurii deasupra căreia, în
plan îndepărtat, străjuiau munţii. Am urcat panta abruptă a parapetului, apoi
am coborât prelungirea lină dinspre drum, ca să mă răzgândesc, pradă unui
nelămurit impuls, şi să escaladez din nou, gâfâind, dealul acela artificial împănat
cu gloanţele recruţilor. I-am străbătut creasta, lăsând să se desfăşoare,
în stânga mea, terenul verde traversat de liniile întunecate şi sinuoase ale
unor tranşee miniaturale, şi m-am lăsat să lunec la vale, spre liziera pădurii,
ocolind trunchiuri putrede de copaci şi tufişuri împodobite cu ciorchini de
mărgele roşii, sticloase.
Mda! Era tot acolo! O ţeavă de fier, înaltă de câţiva metri, subţire, ai fi
zis fragilă, împlântată de cine ştie cine şi cu cine ştie ce scop, acum uitat, în
mijlocul unui luminiş. Tot aici, cu ani în urmă, îmi mirosea a pădure şi a scoarţă
de copac, jilavă, îmbibată de secreţiile toamnei şi a încă ceva greu de definit,
50