Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

program. Fac puţină mişcare în jurul vilei şi mă duc să mai citesc ceva.” „Eşti
nebun, te punem sub tutelă” zice poetul zis Trapperul.
Îi las să plece împreună cu profesorul. Câinii latră tot mai înverşunat,
a sălbăticiune. Îmi dau seama de ce. Precipitat spre uşă zăresc, în sărăcia
luminilor de pe Strada pantei dulci… o ursoaică cu doi pui evoluând elegant,
dansând parcă, la vale, fără să se sinchisească de haita de câini puşi pe urmele
ei. Se tot îndepărtează în schelălăituri şi hămăituri de jigodii. „Mergeţi?”
îl întreb pe profesor. „Nu, mai aştept până se îndepărtează jivinele.” Cobor
scările ce duceau peste pârâiaşul după care trebuia să urc alt rând de trepte
către vilă, când, pe Podeţul frunzelor scuturate, în lumina lanternei de care
nu mă despărţeam, desluşesc masa ceva mai întunecată a unui trup prăvălit
pe balustradă, cu capul în jos, năzuind parcă spre pârâul de dedesubt. Trupul
gemea, se zvârcolea într-o vizibilă suferinţă. Primul meu gând a fost acela de
a-mi vedea de drum, doar nu eram de la Salvamont; probabil însă că zgomotul
paşilor mei îl făcu pe individul atârnat atât de nefiresc, ca o rufă pusă
la uscat pe ţeava balustradei, să-şi recapete verticalitatea, ce-i drept, destul
de clătinată. În bătaia lanternei am văzut cu stupoare chipul desfigurat de
cazne şi brăzdat de lacrimi sau Dumnezeu ştie de ce altceva al Barosanului,
marele magician al literelor despre care, cum spuneam, vorbea în termeni
plini de prudenţă şi bună cuviinţă. În ce mă priveşte, n-am încercat, de-a
lungul timpului, citindu-l sau urmărindu-l de departe, decât un soi de stare
ambiguă, trăită de obicei în preajma legendelor. Şi acum, văzându-l într-un
asemenea hal, m-am lăsat traversat instantaneu de o senzaţie de frustrare;
era ca şi cum aş fi fost jefuit. „Vă e rău?” În loc de răspuns am fost martorul
unei răsuciri bruşte spre aceeaşi balustradă, răsucire urmată de o altă serie
de icnete… „Domnule, vă e rău? Să vă ajut cu ceva?”
Nimic clar de-acolo, de jos, numai nişte bolboroseli, frânturi de limbaj
lipsite de noimă, obsesii de-ale lui, pesemne, zaţul, zgura încordărilor de
peste zi, fraze trunchiate din care abia-abia puteai desluşi câte ceva; oricum,
prea puţin semnificativ ca să poată fi cândva evocat în Aşa l-am cunoscut…
sau Prietenii mei, scriitorii… „Dacă aveţi nevoie de ceva, vă rog să…” „A băut
toxicor şi-a ciupit-o de picior”. „Poftim? Cine?”
Maestrul îşi revenise pe o verticală la fel de nesigură, părând să-mi întindă
un braţ ca pentru a fi sprijinit într-o eventuală deplasare. M-am grăbit să-i vin
în întâmpinare. „Nu! Indienii algonkini au căzut cu curu-n spini. Uită-te!” „Aha”
N-aveam de ce spune aha, nu înţelegeam nimic. „Uită-te aici, în palma mea!
E sânge?” Am luminat cu lanterna mâna vânătă, udă de secreţii refulate şi
atâta tot. „Nu e nici un sânge”. „Du-mă acasă! Ştii unde stau?”
Ne iscodeam de la minimă distanţă, ai fi zis că ne căutam, unul altuia,
într-o presupusă luptă corp la corp, punctul nevralgic, în vreme ce cedam
unui gând ademenitor; descopeream că însuşi Barosanul nu-i decât un biet
om. Dacă mi-aş fi propus vreodată să reflectez la asta, poate că aş fi ajuns
la acelaşi rezultat. Dar nu-mi propusesem. Până la vârsta mea m-am lăsat
sedus de prea puţine ipoteze, preferând certitudinile altora. Mă deranja, în
acelaşi timp, sugestia unei ipostaze subalterne pe care însă responsabilitatea
faţă de o valoare naţională, nu-i aşa, mi-a amendat-o numaidecât. Mai ales
că Barosanul dădea semne să escaladeze balustrada podeţului, riscând să
se prăvălească în pârâiaşul de dedesubt. „Uşurel, să nu ne dăm de-a dura,
că facem buba. Aşa!”
Şi m-am trezit cu Maestrul în spinare. Un cefalopod. Un trup fierbinte şi
flasc, duhnind a rachiu trezit şi emiţând, pe o lungime de undă supusă unui
Ex Ponto nr.2, 2008
49