Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

stări de spirit
CONSTANTIN NOVAC
Amintiri de la Cumpătu
N
Ex Ponto nr.2, 2008
e afăm la masă în formaţia obişnuită. George e aşezat strategic ca să poată
cuprinde cu privirea tot ce mişcă în restaurantul-cantină. Latino-americanul,
alias Marin Mitrică, nu e favorizat de poziţie, se răsuceşte trudnic pe scaun pentru
a contempla cu un aer critic această adunătură neinteresantă de bătrâni şi
copii, marfă de octombrie. Dintre cunoscuţi, fireşte, venerabilul profesor. „Pute
a azil de bătrâni” zice Geoogi între două îmbucături. Între timp se înserează,
exclamaţiile copiilor, clinchetul tacâmurilor, bufnetul uşii de la intrare capătă
tonalităţi vesperale. „E cineva din top pe-aici, s-a anunţat cineva?” întreabă
sud-americanul. „Nu ştiu – zice Geoogi. Se pare că a venit Barosanul”.
Geoogi e cel mai înformat membru al grupului, are canalele lui secrete,
vinde şi cumpără toată ziua. Despre aşa numitul Barosan nu se spun decât
lucruri bune sau se tace. Până şi calamburgiul, oricât de cinic, îi pronunţă
porecla, rareori numele, cu un respect în măsură să-l umanizeze de tot atâtea
ori. O dată venit în staţiune, Barosanul impune un climat specific îndeobşte
unei şcoli în care descinde Inspectorul. Nu-l vedeai neapărat, dar era acolo,
nu musai să te chestioneze ca să-şi inspire totuşi conştiinţa de veşnic nepregătit
în care te complaci în cele din urmă cu îngăduinţa destinului; atâta eşti,
atâta poţi. Se mişca, seren, prin sala de mese sau pe Strada pantei dulci…
numai pentru a-şi marca absenţele intermediare a căror fertilitate creatoare i-o
bănuiam, i-o creditam fără rezerve până la apariţia altei cărţi cu numele lui în
librării. Eram absolut sigur că Barosanul respecta un angajament de austeritate
pe măsura reputaţiei, de partaj sentimental similar cu programul pe care mi-l
adoptasem, cu modestie, şi eu, deşi reieşit dintr-o vocaţie superioară. Aş fi
dat orice ca personajul meu să fie la înălţimea personajului bănuit a se fi aflat
acum în fabrica literară a Barosanului. Nu l-am zărit niciodată grăbindu-se.
Dădea impresia că tot ce i se pretinde se află în el însuşi, că nu-i rămânea
decât să discearnă între felurite oferte de stări de spirit; pe când la mine,
stările de spirit mă arbitrează… „Ce facem, luăm o fiolă sau mergem la mine
să stingem pălinca?” întreabă sud-americanul, ardelean de origine.
Într-un timp s-a întunecat de-a binelea, au plecat mai toţi. Afară, câinii
latră înverşunat, ziua se încaieră între ei, noaptea se solidarizează împotriva
unui miros, a unui foşnet de jivină. „Mergem la tine, până mâine pălinca se
trezeşte” consimte poetul. Poate merge şi…” Arătă spre mine. „Nu! Eu am alt
48