Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

atingem pragul lui 2000! Aşa că să apucăm şi noi fatidica cifră dintre două
milenii!
Dar, dacă (însă) nu sunt cel mai bătrân din generaţie, sunt ca atare din
familia mea. Toţi membrii familiei mele (tata, mama, fraţii) s-au stins înainte
de 80 de ani – e adevărat, ca nişte martiri şi victime ale comunismului. Dacă
n-ar fi fost vitregiile Istoriei, poate că ar fi ajuns şi ei... „patriarhi". Din neamul
Martineştilor din Viişoara, numai naşul meu a trăit până la 92. El se numea tot
Periclie (fiind botezat de un grec, „Kir Periklis") şi botezându-mă, mi-a transmis
numele lui – nu ştiu dacă şi „harul" de a deveni... nouăzecist!
Oricum mă simt bătrân şi chiar mi-e ruşine, cum am zis, că am atins
această vârstă, căci ea nu dovedeşte, prin realizări, ceea ce ar fi trebuit să
lase în urmă. Acum nu mai e nimic de făcut, puterile m-au părăsit, mintea
se mişcă greu, iar aspiraţiile, ambiţiile nu mă mai încearcă deloc. Trăiesc în
virtutea inerţiei!
Singura plăcere este că mai am (cred) nişte prieteni dragi, ca dumneavoastră,
care se gândesc cu simpatie la mine – şi o soţie devotată care se
străduieşte să mă ţină pe picioare şi pentru care merită să duc, alături de ea,
greul anilor ce-mi apasă umerii.
În final, mulţumesc pentru urări şi pentru gândurile bune şi frumoase ce
mi le-aţi transmis la noua mea aniversare.
Cu mult drag,
Pericle Martinescu
P.S. Cuvenitele omagii din partea mea domnului Lăpuşan.
***
Bucureşti, 25 aprilie 1997
Dragă doamnă Aurelia,
Ex Ponto nr.2, 2008
Când am discutat la telefon în legătură cu o eventuală întâlnire la Bucureşti,
n-am avut prezenţa de spirit să realizez că, probabil, dumneata te gândeai
ca această întâlnire să se producă acum, în zilele de Paşti, când oamenii au
„liber" şi îşi pot face un program personal. Am zis să aşteptăm luna mai, ca
să fie mai plăcut.
Între timp m-au năpădit o mulţime de incertitudini. În primul rând, cu privire
la starea mea psiho-fizică. Nu mă simt câtuşi de puţin indicat să apar la televizor.
Nu sunt nici fotogenic, nici fonogenic, nici nu am spontaneitatea cuvenită
ca să fac o „înregistrare" la microfon sau în faţa camerei de luat imagini. Ar
ieşi ceva penibil, ratat! Nu am aptitudini pentru aşa ceva!
Pe deasupra, nici nu râvnesc la asemenea „glorie". La vârsta mea (de
„patriarh"), prefer să rămân mai departe „nemediatizat" prin mijloacele astea
moderne.
Aş dori să-mi văd o carte publicată, măcar una din cele care aşteaptă în
manuscris – însă în această privinţă perspectivele sunt sumbre. Nu mai prevăd
norocul pe care l-am avut cu Excursie în Ciclade. Şi, de fapt, nici în această
direcţie nu mă lupt ca să înving. Las totul la voia întâmplării...
Prin urmare, părerea mea este să nu-ţi faci program în privinţa propusei
înregistrări. Ar fi o pierdere de timp şi o cheltuială prea mare pentru persoanele
angrenate în acţiune. Şi nu ştiu dacă „subiectul" merită...
42