Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

tinescu, eforturile şi mai ales consecvenţa acestuia au fost încununate cu
un succes pe termen lung: spaţiul dobrogean şi-a găsit un loc binemeritat în
cultura naţională a unui timp istoric. La „Ex Ponto" au urmat, în serie, Visul
Cavalerului, Odiseea editării Poeziilor lui Eminescu, jurnalele-document
ale unei personalităţi literare dar şi ale unui timp cultural reconstituit în lumina
adevărului: 7 ani cât 70, Figuri în filigran, Eminescu văzut de gruparea
literară Meşterul Manole, Existenţe şi creaţii literare. Şi lista titlurilor nu
este completă.
Am scris în repetate rânduri că prozatorul dobrogean ar fi meritat să aibă
parte în urbea lui natală de onoruri, adică să fie declarat cetăţean de onoare
al Constanţei. Căci oraşul va rămâne în literatura română, veşnicind, şi prin
pana picturală a lui Pericle Martinescu. Rămân formidabile, dar singulare,
gesturile Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor care i-a conferit câteva premii
valoroase.
Ce a fost pentru Pericle Martinescu oraşul copilăriei sale? „Dintre oraşele
din lume prin care am avut prilejul să trec, Constanţa mi-a fost şi mi-a rămas
cel mai drag, nu numai pentru frumuseţea şi distincţia lui edilitară, ci, mai ales,
pentru legăturile mele personale cu el, legături ce pot fi asemuite cu ale unei
iubiri între două fiinţe cu pulsaţii sentimentale reciproce."
Pericle Martinescu se simţea implicat în viaţa Cetăţii, la curent cu evenimentele
oraşului, dar şi ale vieţii româneşti în general, dovedind aristocrat că
aparţine, în toată fiinţa sa – cu rar devotament – culturii române de astăzi. Să-i
cinstim memoria şi lucrarea artistică, o datorie firească a fiecăruia dintre noi.
Corespondenţa cu semnatara acestor rânduri a început în septembrie
1982. Ocazional, mai ales în legătură cu diversele colaborări pe care Ie-a
semnat în estivalul Litoral. Mai târziu, prin 1991, solicitându-i continuarea
acestor reportaje de culoare sentimentală ne-a răspuns ferm: „nu mă simt în
stare să scriu ceva pentru un ziar (cotidian), fără a mai preciza că niciodată
n-am colaborat, în viaţa mea, la astfel de publicaţii, rămânând fidel celor
literare, săptămânale sau lunare. După cum ştiţi, am oferit câte ceva pentru
«Litoral», dar numai fiindcă era o «revistă» şi fiindcă eraţi Dv. acolo".
Cu mici întreruperi corespondenţa noastră – 60 de scrisori de mare valoare
documentară, a durat până la începutul anului 2004.
În februarie 2001, Pericle Martinescu îmi atrăgea delicat atenţia într-o lungă
scrisoare: „Puţina corespondenţă, cu dumneata şi cu cine se va mai găsi,
poate fi publicată dar numai Cândva, adică după dispariţia mea. Eventual,
acolo ar putea fi reproduse şi textele pe care le-am scris despre dumneata
sau altele de care dispui. Dar până atunci rămânem vechi şi sinceri prieteni
care se preţuiesc reciproc".
***
Ex Ponto nr.2, 2008
38
Stimată doamnă,
Bucureşti, 17 septembrie 1982
Ca să vă demonstrez că nu sunt nici ingrat, nici hahaleră, vă scriu aceste
rânduri, spre a-mi cere iertare că acum trei zile, când era vorba să ne vedem
la Constanţa, am ratat prilejul de a avea plăcerea să ne întâlnim. Ce-i drept,
eu v-am căutat la telefon în dimineaţa aceea, dar nu eraţi la redacţie – şi de