Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
de mare nevoie să ajung acasă la timp, asta-mi era zorul, şi groaza venea
de acolo că nu ştiam prea bine care mi-era acel timp şi nici de unde va să-i
vină sorocul. Am coborât pe braţul îngheţat de apă şi m-am tot dus pe sub
maluri, nevăzut din întinderea câmpiei dar nici văzând altceva decât pământurile,
bolovanii, rădăcinile de sălcii şi câte o pasăre rebegită. Până seara, că
înaintam greu, greu de la potecă şi greu pentru că uneori, des, mă opream
şi legam catârul de vreun ciot, ca eu să mă urc pe mal şi să cercetez împrejurimile.
Şi am ajuns înapoi la Movile, unde am văzut că femeile mai trăiau
şi asta era mare lucru, pentru că tocmai trecuse pe acolo ceata de sarmaţi,
sarmaţi erau, şi coborâse spre Miazăzi. Mi-am priponit catârul sub mal, cu
legătura de fân sub bot, iar eu m-am vârât între ele, şi s-a stârnit vântul şi a
început să se răscolească zăpada, de credeai că ninge. Femeile n-au prea
vorbit cu mine, dar m-au îngăduit cu plăcere, aş zice, iar una chiar mi-a întins
un ulcior cu un rest de vin, păstrat ca pentru oaspeţi. N-am mai aprins foc, de
teamă, şi am stat puţin de pază, lângă zid, dar femeile au adormit repede şi
mă gândeam că voi sta să ascult vântul, toată noaptea. Dar am simţit o mână
care îmi căuta mădularul, gemând uşor, am ştiut că e aia, căpetenia, după
atâtea spaime şi nelinişti, dat la căldură cu adăpost şi mângâieri mădularul
s-a făcut ţeapăn imediat, m-am ridicat în genunchi şi ea, căpetenia, s-a pus
în patru labe şi a întors dosul spre mine, i-am răvăşit poalele şi m-am înfipt
bine-bine în ea, înfierbântat înzecit de faptul că ea gemuse şi gemea chiar
înainte să mă simtă şi să-mi simtă puterea, am apucat-o zdravăn de şolduri
şi m-am apucat să muncesc cu nădejde, urcam şi o vroiam şi pe ea urcându-se,
mă miram, cât mă mai puteam mira, că pare să nu participe deşi, de
gemut, gemea în continuare şi la fel, atunci, când mai aveam puţin, am vrut
să o apuc de păr, care îi cam căzuse, şi am şi apucat-o, dar am lovit ceva,
de pe spatele ei, ceva care n-ar fi terbuit să fie acolo, am lovit acel ceva cu
latura palmei şi cu un cot, stângul, iar când am atins acela din nou, ea a ţipat
înalt şi am simţit cum se strânge, aşa că am ieşit repede din ea, am întors-o,
am toropit-o cu trupul meu, fără să-mi pese că geamătul îi e aproape strigăt
şi apoi suspin, fără să-mi pese altfel decât ca să mă aţâţ şi mai tare, am
pătruns-o din nou, foarte uşor, pentru că parcă ea se destinsese, şi mi-am
aruncat sămânţa, doldora, acolo unde îi este dat să ajungă. Gata. Am oftat,
mulţumit, şi am dat să o sărut, dar pe buzele ei era ceva ca şi cum vomitase
vin, zic acum vin, m-am dat înapoi şi m-am ridicat, cu repulsie, apoi cu spaimă,
şi apoi mi-a fost de neînţeles, totul, şi apoi mi-a fost groază din cele mari,
pentru că femeile celelalte, care ne auziseră şi ne îngăduiau, auziseră chiar
totul şi se repezeau acum, ţipând, să o cerceteze şi să o zgâlţâie pe căpitană.
În zadar; căpetenia murise. Avusese în spate, tot timpul, un cuţit sarmatic,
pe care eu, fără să ştiu, îl clintisem, puţin, şi apoi i-l înfipsesem mai adânc,
adânc de tot, până în sâmburele vieţii. De acolo am plecat uitând catârul şi
plângând ca în copilărie…
A fost un moment lung de tăcere, adică de înduioşare de beţiv, pentru
Diogenes-Cotiso şi pentru Caecilius Falco-Dapyx. Şi în momentul acela nu
s-au auzit urletele de lupi, nici vânturile, în momentul acela s-a auzit nimic
sau poate chiar Nimicul, răscolit astfel de sub sfoiagurile de timp sau de peste
pereţii întinderilor Stepei.
Apoi, poate că a fost şi un chiţăit ca un oftat de ruşine a unuia dintre cei
doi, ruşinat că oftează, şi apoi pocnitura ulciorului care se spărgea, căzând
pe o piatră, împrăştiind nişte cioburi doar pătate puţin de vin.
34