Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

nu de noi, ci de cei dintotdeauna ai Provinciei, care nu fusesem în stare să
croim măcar un drum bun, şi bun şi iarna, păzit, şi promitea ceva bani pentru
ajutorul dat. M-am dus eu, mai mult supărat că râsese, dorind să nu ne mai
spună şi laşi, decât jinduind paralele. Şi plec cu ei, mergem şi mergem spre
Apus, prin zăpadă cât casa sau pe pământ gol, dar tare ca piatra, pentru că
vântul bătuse când-unde, bătuse şi nu mai bătea, se lăsase ger de ţi se lipeau
nările, auzim şi lupi şi apoi şi vedem nişte lupi, ne ia frica, până şi pe Octavianus
l-a apucat frica, soldaţii înaintau cu armele pregătite iar eu, cam nebun,
îmi pregătisem cuţitul, apoi s-a stârnit vântul cel mare de la Miazănoapte şi
a început să spulbere zăpada, praful de zăpadă de deasupra troienelor îngheţate,
dârdâiam de frig şi de frică, dar mergeam, pentru că mai era şi frica
de Octavianus şi apoi se ştia că, dacă stai, mori, cu siguranţă. Bun, dar şi caii
au rezistenţa lor, ca să nu mai spun de noi, care ne sleisem şi nu ne mai
ajuta nici vinul din burduf. Am vrut să mă întorc pe linia braţului de apă, să
mergem bine-bine pe sub maluri, dar pe acolo nu vroise să meargă tocmai
armăsarul ofiţerului şi, adică, am renunţat. Lângă Movile, Octavianus şi-a
cercetat oamenii şi a hotărât că trebuie să facem un popas, până va trece
urgia. Ne-am strâns la adăpost şi la adăpostul zidului vechi, care pe atunci
încă se mai ţinea bine şi am îngrijit de cai, după care ne-am îngrijit de noi şi,
n-am ce să zic, la turtele mele uscate romanii, că le eram călăuză, au pus
turtele, brânza şi carnea de capră ale lor. Şi vin. Am mâncat, am băut, am
aşteptat, dar vântul nu se mai potolea, şi când să poruncească ofiţerul plecarea,
ne-am pomenit între noi cu vreo cinci, şase femei gete care erau de
toate vârstele, numai că la început a fost greu să le ghicesc, pentru că erau
înfofolite în ţoale şi cârpe şi în petece de blănuri, aveau cu ele un măgar mai
mare şi un puiandru rebegit, ele s-au speriat tare, iar dacă au înţeles că au
de-a face cu soldaţi romani s-au speriat şi mai tare. La întrebări, puse de
Octavianus prin vorba mea tălmăcitoare, ele, adică cea mai trupeşă, mai
frumoasă şi mai isteaţă, căpetenia, care nu era şi cea mai bătrână, adică nu
era bătrână deloc, ea n-a ştiut ce să răspundă şi o tot răsucea şi o lungea,
aşa că mi s-a făcut hai să zic milă şi i-am spus ofiţerului că ele sunt, cu toate,
văduve noi, din cauza tâlharilor sarmaţi care, chipurile, le omorâseră soţii şi
le arseseră sălaşurile de prin Bălţi, iar ele pribegeau, ca vai de capul lor. I-am
spus şi femeii-căpetenie ce spusesem, iar ochii ei s-au umplut de lacrimi.
Ofiţerul le-a îngăduit să se adăpostească acolo, înghesuite, le-a mai dat şi
nişte resturi de mâncare şi firimituri, apoi noi am pornit iarăşi la drum, cu
Octavianus în frunte, am ajuns la Axiopolis, ei şi-au făcut ce treabă aveau de
făcut, eu am mâncat iarăşi şi am băut, am trecut şi pe la Pescăriţa, aia din
neamul de departe, de la Miazăzi, iar dimineaţa, gata de plecare, m-am întâlnit
cu ofiţerul. Se schimbaseră nişte planuri şi astfel urma ca eu să mă
întorc singur. M-a cam luat cu fiori pe şira spinării, şi nu de frig, dar am pornit-o,
pentru că semnele cerului arătau o zi bună de mers şi apoi bătusem
proaspăt drumul şi îi ştiam capcanele cele noi-de-la-vânt. Iar catârul se odihnise,
cât se odihnise, şi se încălzise. Hai!
Uite-aşa, pe vreme frumoasă, fără vânt, într-adevăr,şi cu o turtă de mălai
în traistă. Dar ceva, ceva, nu era cum ar fi trebuit să fie, şi nu era frica de lupi,
care lupi, până la lăsarea întunericului, nu aveau ce-mi face… Încă de pe la
Buturugă am zărit fum, în zare; nu mult, mai mult fuioare negre care se ridicau
drept, adică arsese pe acolo, prin Miazănoapte, ceva, şi ştiam că arsese
prăpădenia de avut al vreunui cătun urgisit, şi ştiam că arsese de la foc pus
de mână barbară, de vreo ceată netrebnică de sarmaţi sau de bastarni. Era
Ex Ponto nr.2, 2008
33