Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

cuprindă cu gura, am stropit-o pe obraz şi pe ţâţe, pe ţâţa dreaptă, deasupra
bănuţului cu sfârc şi sub pata mare, neagră, care o avea ea şi despre care
nu ştiu dacă era sau nu de boală, dacă era sau nu de boală molipsitoare, deşi
acum aş spune că nu era. Apoi, grasa, udă şi obosită, s-a tolănit alături, a
plescăit şi a tras vreo două băşini, s-a întins şi a căscat, iarăşi a plescăit, apoi
mi-a poruncit să plec şi m-a ajutat la asta cu nişte lovituri de picior. Şi avea
un picior cât trei, patru de-ale mele. Dar nici nu apucasem să fac bine saltul,
că a căzut parul de grindă în capul grasei şi a adormit-o, adică a leşinat-o sau
chiar a omorât-o… poate… Că, multă vreme, m-am tot gândit şi m-am tot
gândit, dar ce ştiu este că numai după trei zile am avut curaj să mă apropii
de sălaşuri, ca să mă uit, aşa, că oricum nu mai ştiam în care coliba mă vârâse
grasa, şi atunci, după trei zile, nu ştiam la ce şi de ce mă uit, poate doar
ca să o văd pe aia, pe prima muiere a vieţii mele, şi pentru că n-am văzut-o
şi pentru că am prins curaj, am mai venit şi a doua, şi a treia zi, şi pentru că
tot nu o mai vedeam, am crezut că murise de la lovitură şi, suflet de copil fiind,
m-au atins remuşcările, iar mândria de a fi devenit bărbat s-a cam dus pe ele,
pe remuşcări. De atunci, până pe la şaptesprezece ani, am avut numai brune.
Şi două negre. Cred că pe una o ştii; era de la casa lui Diomedes… Le-ai avut
sau te-au avut ele, aşa merg treburile… Ştiu asta, am învăţat-o mai repede
decât credeam, ce credeam că ştiu numai neputincioşii… Povesteşte-mi de
oaia neagră a lui Diomedes… Ar fi să-mi ia o lună. Era aprigă, dar supusă cu
dorinţele bărbatului şi făcea de toate, fără ruşine, mai ceva decât fetele din
lupanarul Lucilliei-Scroafa, de toate cu toate, cu toate ale ei… Asta ştiu; o ştiu
mai toţi… Intram în spelunca lui Diomedes aşa, ca orice muşteriu, beam o
cană, două de vin, apoi mă strecuram în spate, unde avea o cămăruţă, iar
acolo, dacă era Neagra, bine, dacă nu, o aşteptam, nu mult, şi gata, cât ai
bate din palme treceam la treabă, din orice poziţie, în orice poziţie şi oricum,
iar dacă imi era secată fantezia mă ajuta ea… Păcat că a stat pe la Diomedes
şi în oraş doar un an… Un an şi o toamnă. Mi-a plecat cu tot cu sămânţă, că
tocmai venisem de pe un drum lung şi greu, cu primejdii, şi mă slobozisem
în ea de parcă eram izvor primăvăratic. Ne atacaseră două cete de tâlhari
sarmaţi. La împreunări, Neagra îşi ţinea în dinţi o bucată de piele de porc, de
la meşteri luată, şi doar chiţăia şi gemea în surdină. Mai greu era când avea
de lucrat cu gura. Totuşi, nu ne-a auzit nimeni, sau nu ne-a luat în seamă…
Ei, vezi, o piele de asta mi-ar fi trebuit mie, s-o port pentru una sau alta, mai
ales pentru alea care se fereau, şi mai ales pentru Mela Egipteanca, nu ştiu
dac-o ştii, bruna aia care se vopsise în negru, după ce îi murise al treilea soţ.
Aia, Mela de la Răspântie; azi, acolo e nimic, după ce au lovit barbarii geţi,
acum doi ori trei ani şi mai bine. Aia, Mela, era pitică şi osoasă, destul de
leneşă, ai fi zis, părea blândă, bună şi îngăduitoare, şi era bună, blândă şi
îngăduitoare, dar la împreunări se preschimba în manie curată şi, dacă o
ascultai fără s-o vezi, ai fi zis, poate, că un cineva sau chiar mai mulţi o chinuie
cu toate felurile de cazne pentru sclavii fugiţi şi prinşi… Aia, Mela, ajunsese
rău, o ştiu, cerşea, pe câte o rogojină ruptă, între dărăpănăturile de
dincolo de ateliere, şi n-o mai ascultau decât prăpădiţii, ologi, beţivi sau hoţomani,
şi cu ăia mai făcea rost de câte o coajă de pâine… Mela avea carnea
tare-pietroi, o gogoneaţă umflată şi mereu rasă, cum fac matroanele, era
strâmtă şi tot timpul umedă şi strângea-cleşte, ce mai, dar ţâţele le avea mici,
mici, iar sfârcurile, precum bubuliţele de la pişcăturile de la ţânţari, însă cu
gura prindea orice, oricum, că pe cât părea de mică, pe atât se lăţea şi se
lărgea, ca la şerpi, că prindea te miri ce cap de mătărângă întărâtată şi nu
Ex Ponto nr.2, 2008
31