Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

LIVIU LUNGU
Amarnică zi
A
ceastă poveste, care trebuie că e adevarată măcar în parte, ar avea două
mii de ani fără vreun deceniu.
Ea începe într-o dimineaţă senină de primăvară, nu foarte devreme,
cam prin locurile pe care astăzi până şi un copil le poate uşor identifica,
pe harta Dobrogei, citind (silabisind): „Mur-fat-lar”…
Povestea trebuie să înceapă undeva, acolo, în marginea pădurii de
stejar şi în marginea viei de pe colină, cele de atunci, adică prin locurile în
care acum există şoseaua, via de acum şi plopii sădiţi mai ieri…
Povestea începe acolo, într-o dimineaţă senină de primavară (zi
căreia, foarte bine, i-ar sta şi în mijlocul unei ierni cu zile senine şi fără
zăpadă) şi începe cu doi oameni care nu erau tăietori de lemne, dar s-ar
fi confundat uşor cu unii dintre aceştia: Diogenes-Cotiso, fostul cărăuş, şi
Caecilius Falco-Dapyx (cândva negustor din băiat de mic negustor, căzut
în patima beţiei de vin, ca şi taică-său, şi rămas acolo ca om bun la toate
şi nimic mai mult)…
Diogenes şi Caecilius Falco sfârşiseră de doborât şi curăţat cele două
trunchiuri tinere de stejar şi de întocmit legăturile de vreascuri pentru ei
şi, înainte să înhame catârii, tăifăsuiau lângă ulciorul cu vin şi între ei cu
turtele de mălai copt, aşternute pe năframă.
Vorbiseră despre „bietul”, aşa îi spuneau de-zece-ani-străinul-ui, ca
despre vinovatul de cine ştie ce, ca despre curând-răstignitul pentru care
trudiseră să pregătească stâlpii, apoi vorbiseră despre sărăcie şi despre
războaie, cât erau în stare, despre putere şi despre slăbiciune (adică,
despre cei care poruncesc şi despre cei care trebuie şi ar trebui să se
supună), cât se pricepeau: despre stăpânii de departe ajunşi să fie peste
Tomi şi Histros şi peste celelalte ale Malului Stâng al Mării, despre bani,
despre lipsa banilor şi despre recolte şi despre peşti, dar mai puţin…
Poate că nici n-ar fi atins, nici măcar în treacăt, subiectul cel dintâi şi
cel din urmă, dacă nu ar fi fost să se întâmple chemarea lupului (…lupilor,
adică haitei?…), venind de departe şi dinspre Miazănoapte, chemare –
urlet care speriase catârii şi pe Diogenes.
Ex Ponto nr.2, 2008
29