Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

tandin se culcă la pământ, cu burta aşezată pe frunze, încât unui novice i-ar
fi părut că el vrea să doarmă acolo. Dar Brâncoveanu asculta, cu urechea
lipită de glie şi, printre sunetele monotone ale roţilor trăsurilor tovarăşilor săi
de drum, distinse, îndepărtată, bătaia copitelor unui huţan, care trebuie să fi
fost bahmetul imbrihorului său, ce îl urma cu veşti. Poposi la acea margine
de codru, aşteptând şi fiindcă nu avea alta a face, se dădu lângă o tufă de
fagi şi mâncă, ogoit de prepusurile atroce ale lumii. Mesagerul ajunse curând.
Şi vestea era proastă. Stolnicul Costandin, Guvernatorul Morţii, fratele cel
mic şi drept şi ţanţoş ca un sfredel al lui Vodă, fusese cât pe-aci să afle de
moartea domnitorului. Lui Brâncoveanu i se urcă sângele la cap, ţinându-i
mare vrăjmăşie stolnicului farmazon, semănătorul vrajbei, pizmăreţul, insul ca
o pungă de venin, câinele. Apoi se mai înveseli, fiindcă ibovnica îi trimitea o
amuletă şi-i spunea că se stinge de dor şi-i dădea, din depărtări, o sărutare,
muuuuahhhh. Zor nevoie, urcă în bihuncă, desfătat, să-şi ajungă fraţii de drum,
dar în bonomia lui îl apucă râsul şi încântat îi ceru vizitiului:
– Întoarce, netotule!
Gheorghie, frânt pe capră, pierdut în paltonul răsturnat, făcu roată în mijlocul
drumului şi auzind că boierul îi cere să mâne spre casă, a pus repejune
în copitele cailor, iiii!, măi!, de păreau dereşii lui ţapi, aşa săltau.
– Uite-l că poate repejor!, îşi spuse Brâncoveanu.
Şi când dădu noaptea, Gheorghie aprinse felinarele bihuncii, încât nu se
chiteau în beznă decât patru lumini gonind. Iar de le-ar fi văzut cineva, ar fi
zis că-i şeitanul umblând ca fulgerul spre cine ştie ce netrebnicii, ori chemat
de vrăjitoare la sabat... Când mijeau zorii erau la Turnu Roşu şi cum nu aveau
cai de olat, au poposit acolo, Brâncoveanu, picior peste picior, mâncând fulgereşte
patru iezi dintr-o turmă şi râgâind apoi. Dormi ziua întreagă. Gheorghie
dormi şi el, găzduit de nişte ţapinari şi când se treziră, soarele amurgea ca o
vită tăiată. Au aprins felinarele, au încălecat bihunca şi duşi au fost, urcând
drumuri muntoase. Când se făcu beznă de s-o tai cu cuţitul, vel-logofătului îi
păru că aude hărmălaie de câini şi ascultând, aidoma unui vinovat de vreo
nesăbuinţă, i se zburli părul când sparse văzduhul un sunet de corn, pe care
îl recunoscu, era cornul gonacilor şi haita câinilor de vânătoare se apropiase
deja, lacomă, tropăită, bezmetică în zburdalnica-i goană şi i-ar fi părut chiar
poznaşă de-ar fi mânat-o el, dar alţii erau cei care-o aţâţau şi privind în urmă
bezna cu ochii căscaţi, Costandin văzu fulgerul gurii unei durde şi auzi, chiar
lângă el, cum se face ţăndări sticla unui felinar al bihuncii. Deschise portiera
şi urlă către Gheorghie:
– Mână, mă!
Şi Gheorghie:
– Hiiii, măi!
Dar apoi, năucit, vizitiul trebuie să-şi fi dat seama că sunt în pericol şi unde
nu se urcă pe capră cu picioarele şi pocni din bici şi strigă:
– Uiiiiiuuuuuuuu!, de se buluci spaima la copitele cailor şi-o luară la sănătoasa,
de gata să veteme pământul! Unde în alta să afli ocrotire, decât numai
în fugă, în pustietatea aceea? Şi fugind cât îi ţineau puterile, mergeau înainte
prin beznă spărgând-o şi bihunca se cutremura, şuncile tresăltau pe boier şi
capul i se zgâlţâia, gâtul nemaiputându-l ţine în veghere lucidă, şi ochii i s-au
bulbucat în cap ca la strigoi.
– Mână, mă!, atât mai ştia să strige boierul şi tot striga! Galben la faţă şi
pierit, pare că tocmai atunci l-a apucat iubirea de oameni şi ar fi vrut să vadă
baremi nişte plugari, care să taie avântul haitei şi a gonacilor. Se făcu, în gând,
Ex Ponto nr.2, 2008
27