Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
soare-apune şi îndată ce au trecut de Târgu Mureş, un nor de praf le vesti că
înaintea lor se află convoiul condus de spătarul Iordache. Gheorghie a bătut
hăţurile pe crupele cailor şi i-a îndemnat cu un iiiii, mă!, şi caii au pornit mai
repejor, parcă şi când soarele se bălăcea chiar în bolta cerului, şi-au ajuns
companionii. În bihuncă, Brâncoveanu a tras perdelele, deşi văzduhul îi mirosea
a praf de puşcă, însă ştia că prevestirile nu sunt decât scorniri ale minţii
hărţuite de prostie, nu chemare de adevăr. Ca să poată dormi, îşi închipui că
afară e beznă şi, într-adevăr, ştia că e beznă, fiindcă lumina e o înşelătorie,
e un clocot fabulos al amăgirii, care în loc să călească firile slabe, le bucură
şi le linişteşte şi prin asta le face şi mai firave decât sunt, pradă înverşunatelor
rele. Nu are a face că afară e lumină acum, îşi spuse el, dacă în mintea
omului e beznă. Şi spunând acestea, îşi aminti câte se povesteau despre
stolnicul Costandin, fratele cel mic şi ţanţoş ca un sfredel al lui Vodă, cum că
ar fi farmazon şi că poate schimba legile lumii după plac şi îi veni acest gând
fiindcă el însuşi, vel-logofătul Brâncoveanu, simţea că ar fi de ajuns să reverse
bezna din mintea sa peste lume şi lumea s-ar cufunda pe vecie în tenebră.
Se cunoştea însă: era prea chefliu şi dedat plăcerilor, pentru a se putea lua
de piept cu Absolutul şi să aducă tragedia asupra acelei bucăţi de pământ
pe care trăia. Relele făptuite de el porneau din capricii – izbucniri pătimaşe.
Nu putea păstra în suflet ameninţarea, aversiunea, vrăjmăşia. Ele veneau
în clipă şi tot aşa plecau, încât de multe ori se spunea despre el că e un om
schimbător. De ar fi putut păstra ura în suflet, ura împotriva întregii vieţi din
lume, atunci, da, ar fi însemnat că se ia la harţă şi e învrăjbit de moarte cu
cele dincolo de fire, aflate în împărăţia divină. Râse. Poate că mai există un
loc în Rai pentru mine, îşi spuse, căci nu se făcuse frate cu blestemul, aşa
cum pare-se că era stolnicul Costandin… Se miră cât de bună e părerea sa
despre sine şi cum faptul de a fi chefliu şi fără noimă îl salvează de pedeapsa
Judecătorului şi hălcile de carne duse de el la gură, în loc să-l osândească,
îl mântuiesc. Îl apucă un râs aproape isteric, încât grăsimile tresăltau pe el şi
părea aidoma unui leu de mare ce dansează săltând, iar bihunca se clătină,
gata să-l arunce jos pe Gheorghie, care se apucă strâns de marginile caprei.
Râsul reverberă şi se auzi până departe în univers, făcând ciutele să ciulească
urechile, dar nu sperie pe nimeni cu adevărat, pentru că nu era un râs sardonic,
nu era o blasfemie aruncată puterilor cereşti, ci râsul unui paşă îmbelşugat în
slăbiciunile firii. Se miră că bicisnicia îl poate ajuta să treacă, ditamai cămila,
prin urechile acului şi că ea salvează de osândă neamul său. Fluieră, palid la
acest gând. Lipsa tăriei în rele, e lipsă a tăriei virtuţii şi lipsă a tăriei dorinţei,
iar cel slab de virtute şi fără dorinţe, nici în cele bune nu poate atinge izbânzi.
N-avem adâncime, Doamne, se scârbi el şi privindu-se, se văzu ca o moluscă
mare prăbuşită în nesimţirea ei. Nu aveam iubiri scoase din fire, pentru care
să ucidem chiar, nu avem în suflet ură neiertătoare, nu putem naşte tragedii.
Doar limbuţie, doar picoteală cu zâmbetul pe buze între două făţărnicii, doar
trândăveală între două gânduri leşioase de mărire...
Şi zicând acestea adormi, bucurat de cugetarea sa. Nu ştiu cât a dormit,
legănat de bihuncă, dar când se trezi, amurgea, iar caii o ţineau la pas, cu o
încetineală de melc lipsit de conştiinţa ţintei. Scoase mâna afară cu o pungă
de pesmeţi, Gheorghie o apucă şi caii iuţiră, parcă. Înaintea lor, cu spătarul
Iordache în frunte, trăsurile marelui agă Bălăceanu şi a biv-vel căpitanului Şărban
şi a comisului Vlădescu înaintau molcom prin pământul humos al pădurii
şi vătuit de frunze. Nemulţumit că dă înserarea, ceru vizitiului să oprească
între două păduri şi Gheorghie struni caii, hooo! Coborând din bihuncă, Cos-
26