Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

şerteţele, de parcă însăşi nevasta dintâi a sultanului şi-ar fi scos iaşmacul
arătându-şi chipul lumii. Chefuiră până spre zori şi abia când să dea geana
ziurelului, Costandin spuse:
– Slăvit frate iubit de soartă, de Profet şi de semeni, tu fală a norocului,
voinic ca leul din munţi şi sprinten ca vidra, luminos ca soarele, dedulcit cu
poveţele înţelepţilor pe care i-ai întrecut în virtute… şi gândind că nu mai are
ce îndruga poliloghiei, îi povesti, pe ocolite, despre soarta Ţării Româneşti şi
despre cât e de rău guvernată de Vodă Şărban şi neamul lui şi că, poate, mai
curând decât s-ar aştepta cineva, va să fie nevoie de alt domn. Mehmet-paşa,
pe când sugea din narghileaua ţinută de codane, asculta cu ochii aproape
închişi, încât Costandin crezu că doarme. Şi chiar dormea, încât Brâncoveanu,
care şi el mijea ochii, când pe unul, când pe altul, adormi la rându-i, cu o
singură grijă în gând, că din pacostea stomacului prea plin, avea să deşarte
în somn în cort vreo pucioasă, dar paşa i-o luă chiar atunci înainte. Plecă în
cortul său, împletecindu-se pe drum, proptit, ca să nu se prăbuşească, de
vreo şase spahii, pe care-i îndoia şi-i unduia ca vântul spicele.
Cum noaptea e un bun sfătuitor, Brâncoveanu se trezi cam pe la prânz
mai înţelept decât la culcare, se întinse de-i trosniră oasele, fiind peste poate
de înţepenit şi cu burta plină de bunătăţi nedigerate (imaginea cadânelor
mai ales), îşi scărpină prin barbă maxilarul, unde simţea mâncărimi şi având
un gust acrişor-amărui în gură şi coclit, se întoarse în cortul unde ospătase
noaptea, luă în nări mirosul de cenuşă al lulelei şi narghilelor şi îşi unse o felie
de pâine cu icre verzi şi mâncă pe îndelete. Estimp, gândea ce să mai pună
la cale, că lumea e plină de pungaşi, dar mintea îi era la fel de grea ca burta
şi abia de putea înălţa cu ea o claie de fân afânat. Bine măcar că apucase
să-i spună paşei la spartul târgului ce-avea pe suflet şi cum paşa nu era din
bulucul neştine al pulberii de lume, avea să ţină minte tot ce i-a spus şi când
va veni vremea… Brâncoveanu plescăi din limba-limbariţă, satisfăcut. Dar la
ceasul acela paşa pare-se că dormea dus, fiindcă nu avea tovarăşi de drum
ce cu noaptea în cap purceseseră spre împărăţia nemţească. Aşa că, în
ciuda mahmurelii, ce nici ea nu-i putea şterge gândul măririi din creieri, din
cele două emisfere cerebrale, ori din ce alt loc să fi fost, din bulbul rahidian,
unde Costandin simţea o pălitură, ceva, îşi luă catrafusele, iar drept gaj adună
de pe jos iaşmacul pe care, în toiul chiolhanului îl smulsese de pe chip unei
cadâne, cu gând să i-l pună pe şerteaţă, chitind şi strigându-i asta paşei ce
râdea de mai să moară, că e mai sexi aşa. Simţi şi o strângere de inimă, de
ruşine că, zgârcit peste poate, nu se încumetase să scoată bujeniţă şi lăptuci
şi se înfruptase doar din fisticul paşei, din care mai dihai era câşlâcul – mielul
fript pe jar. Doar când se îmbătase, cam pe la miezul nopţii, îi ceruse lui
Gheorghie, punând spahii să-l trezească, să aducă o pulpă de porc, dar paşa
strâmbase din nas, că, musulman, nu-şi spurcă gura cu porc, dar nu e porc,
spusese atunci Brâncoveanu, e pui de porc şi atunci paşa a pus botul, – Paşa
mănâncă pui, spunea el şi râdea, că bun e puiul! (De aici, pasămite, vorba:
cea mai bună pasăre e porcul). Dar se şi bucură de zgârcenia sa, fiindcă
toate bunătăţile sale stau neîncepute în spatele caleştii, bine ancorate cu
sfori. Când ieşi din cort, printre maldărele de gunoaie de la chef, cenuşotci
de tăciuni stinşi cu apă în zori şi câte-un spahiu aruncat între ele, neîntors,
stors de beat, vlăguit de parcă nici n-ar fi avut viaţă, bihunca aştepta majestuoasă,
cuprinsă parcă într-un halo de raze şi străluciri cereşti, iar pe capră,
Gheorghie dormita răsturnat în palton, smuls pare că altei lumi, unei oaze cu
ştime şi nimfe şi unde nu îmbătrâneşti. Porniră, printre ruinele imperiului, spre
Ex Ponto nr.2, 2008
25