Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

proză
DAN PERŞA
Costandin *
A
Ex Ponto nr.2, 2008
u călătorit ziua întreagă, iar către înserat, pe când treceau prin vad Mureşul,
Costandin zări, în urmă, omul său de taină, ştafetarul, ce venea în galop, cu
veşti. Opri, lăsându-şi tovarăşii să piară, înghiţiţi de drumul prin codru, ce ducea
spre Târgu Mureş, şi-l aşteptă şi încă o dată primi lămurire că Vodă Şărban
e mort de-a binelea de trei zile, dar nimeni în ţară nu are ştire, afară numai
de marele căminar Troscot, ce făcea focul în odaia domnească şi, uneori, îi
îndulcea seara domului vinul cu miere. Troscot tăcuse mâlc de frică, afară
numai de a înştiinţa alt om de taină al lui Brâncoveanu, pe căpitanul Gâză,
care venise cu mesajul la moşia vel-logofătului. Pe un raport dintr-o singură
sursă Brâncoveanu nu punea mult temei, dar cum căminarul îşi confirmase
informaţia către binefăcătorul său, şi cum era un om dibaci la minte şi cu judecată
ageră, marele logofăt îşi spuse că nu mai încape îndoiala unei greşeli,
mai cu seamă într-o aşa cocoşată vestire, care dacă nu ar fi adevărată, ar pune
în cumpănă capul băznuitorului. Încă un mesaj îi aduse curierul, venit de la
imbrihorul paşei Mehmet, care anunţa prin solul său că se află în Transilvania,
campat pe lângă Târgu Mureş, în drum spre Alba Iulia, unde ducea crăinicii
diplomatice, şi îi vestea că la întoarcerea în Ţara Românească, îl va vizita pe
vel-logofăt la moşie. Atât îi trebui lui Costandin să afle şi îndată dete poruncă
să purceadă spre tabăra paşei Mehmet. Intră în bătătura campamentului cam
pe când înnopta şi gărzile l-au dus, printre corturi, înfăţişându-l paşei.
– Fratele meu!, strigă Brâncoveanu în limba osmanlâilor, dar cu accent
ghiaur şi îşi desfăcu braţele şi îl îmbrăţişă pe Mehmet şi îl pupă pe barba
amânduror obrajii. Căci paşa Mehmet nu era din bulucul neştine al pulberii
de lume de pe cuprinsul prăpăsteniei pământului, ci un prinţ cu adevărat devotat
toropirii fără istov a bucuriilor firii. Încât îndată ce se aşezară turceşte,
cu fundul pe călcâie, paşa pocni din degete şi o liotă de cadâne năvăliră să-i
desfete cu bunătăţile plăcute gurii şi cu înfăţişarea lor fără cusur. Alese toate pe
sprânceană se aflau. Aveau pe şerteaţa bubuşată slobozite cosiţele, la glezne
sunători şi când mişcau, de arcuite ce erau, lui Costandin îi părea că aerul e
aruncat din calea lor spre el şi îl izbeşte ca o palmă pe obraji, îmbujorându-i
şi ochii i-au ieşit din orbite aidoma broscoilor râioşi şi se bulbucau privind
* Fragment din romanul Cărţile vieţii
24