Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

sovietic dorea să evite războiul cu Germania. 7 Stalin a declarat că URSS nu
mai are pretenţii asupra României şi că nu doreşte să conducă în Balcani
deoarece o asemenea politică ar fi fost incorectă şi periculoasă. Dând crezare
lui Stalin, Stafford considera că toate acţiunile sovietice avuseseră un scop
defensiv şi era gata să acorde Moscovei recunoaşterea deplină a includerii
statelor baltice în U.R.S.S., fapt care, în opinia sa, ar fi adus o schimbare în
bine a popoarelor din acea regiune. 8 Ambasadorul britanic credea că Londra
trebuia să facă o alegere extrem de importantă: fie făcea totul pentru îmbunătăţirea
relaţiilor cu URSS, producând o ruptură între Moscova şi Berlin, fie
risca o înfrângere militară. Foreign Office-ul era însă de altă părere. Sir A.
Cadogan vedea posibilă o schimbare a opticii sovietelor atunci când aceasta
le va conveni şi nu mai devreme. „N-ar avea nici o importanţă - spunea el -
dacă l-am lovi pe Maiski cu piciorul în burtă. Dimpotrivă i-am putea oferi lui
Maiski, Ordinul Jartierei şi tot n-ar fi nici o deosebire.” 9
În acest context ce oferea, pe lângă realismul tragic al evenimentelor
consumate, perspectiva unei evoluţii foarte rapide în raportul internaţional de
forţe într-o direcţie extrem de primejdioasă, politica externă a României s-a
aşezat pe o poziţie de echilibru instabil, încercând o adaptare rapidă la situaţiile
previzibile şi imprevizibile în scopul îndepărtării, cât mai mult cu putinţă,
a revizuirii frontierelor naţionale. O serie de manifestări ce par contradictorii,
au concretizat tocmai această orientare a politicii externe româneşti. Consiliul
de Coroană din 29 mai 1940, a luat hotărârea unei apropieri de Germania. 10
Însă, aşa cum arată Mihail Manoilescu: „Politica României nu a fost bazată pe
ipoteza unică a unei victorii definitive a Axei. Ea a fost o politică de alegere,
dintre mai multe rele, a răului cel mai mic şi mai uşor remediabil. Această
politică a luat în consideraţie şi ipoteza unei nesiguranţe asupra victoriei Axei,
ceea ce nu modifica cu nimic premizele situaţiei noastre de atunci.” 11 Astfel
hotărârea Consiliului de Coroană din 29 mai, nu l-a împiedicat pe Tătărescu
să semneze la 1 iunie 1940 un acord cu miniştrii Marii Britanii şi Franţei la
Bucureşti şi cu împuternicitul Înaltului Comandament Aliat la Bucureşti, inginerul
Leon Wenger, prin care se accepta distrugerea exploatărilor petrolifere
româneşti în schimbul unor despăgubiri corespunzătoare din partea acestor
puteri. 12
Echilibristica politică putea să temporizeze dar nu să înlăture ameninţările
care se profilau la hotarele României. La 1 iunie, Tătărescu îi spunea lui Hoare
că Moscova preocupată de consolidarea Germaniei în Europa, va cere Basarabia
şi Bucovina. Prezenţa la graniţă a unor divizii germane şi sovietice la care
se adăugau trupele ungare şi bulgare părea să confirme temerile româneşti.
Hoare a sugerat să se explice Germaniei, că un avans sovietic ar însemna
distrugerea bazelor petrolifere. Ministrul britanic considera că această explicaţie
ar putea opri URSS de la orice atac. Tătărescu nu a fost însă convins
de argumentele ministrului britanic, considerându-le exagerate. El i-a spus
lui Hoare că experţii români în inginerie petroliferă împreună cu ministrul de
externe Gigurtu, au stabilit că producţia putea fi reluată după aproximativ două
luni de la distrugere. La 2 iunie 1940, Fabricius a prezentat guvernului român
o notă verbală, în care se punea întrebarea dacă şi în ce măsură România
ar fi dispusă să ia în considerare cereri de revizuire prezentate de vecinii ei,
cum ar fi de pildă cea a U.R.S.S. în problema Basarabiei.
După ce la 14 iunie 1940, trupele germane au ocupat Parisul, guvernul
sovietic a profitat de conjunctura creată, adresând la 14 şi 16 iunie guvernelor
Lituaniei, Letoniei şi Estoniei cererea de a permite trupelor sovietice să intre pe
Ex Ponto nr.2, 2008
197