Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

mentore, doamna Matilda Caragiu Marioţeanu, nu pot uita aceasta, rămân
ca atare –, cât şi, mai ales, obiectivele, reduse – în Patria-mamă, România!
– la derizoriul politicianismului contraproductiv. Totuşi, calitatea operei sale
rămâne, configurându-i unul dintre primele locuri în aromânistica de astăzi, în
relevarea căreia se ostoieşte – cu folos real, când este vorba de acte culturale.
Mă gândesc, când spun asta, şi la îngrijirea de către dânsa – împreună cu
traducătorii respectivi, universitara bucureşteană Mariana Bara şi parizianul
Nicolas Trifon –, sub egida unei organizaţii belgiene, a volumului bilingv (aromână/franceză)
Noi, poetslji a populiloru njits. Poemi tu limba Makedonarmănă
(Armănă), apărut anul trecut. Faptul că iubitorii de poezie de limbă franceză
iau cunoştinţă de creaţiile a 32 de autori aromâni contemporani – nu dintre
cei „clasici”, ci afirmaţi în ultima jumătate de secol –, trăitori în România, în
Balcani dar şi în alte spaţii, pe unde i-a dus viaţa – nu se constituie într-un
act cultural remarcabil, ce merită a fi relevat? Eu cred că da – în ciuda unor
aprecieri, pe care grămosteana, şi ea!, de la fostul Başchioi le emite într-o
introducere subintitulată, sugestiv, Torna, torna, fratre, şi care comportă
discuţii; sau a unor inovaţii semantice voit derutante – cu caracter subliminal
vădit –, precum utilizarea exclusivă a termenului de macédonoarman pentru
etnonimul ştiinţific, consacratul şi uzualul aromân...
– Pot fi importante lucrările pomenite sau altele scrise în dialect,
dar de autori care nu s-au născut sau au trăit în România; în ce măsură
aparţin culturii române de astăzi, ştiut fiind că marii creatori dialectali
au aparţinut întotdeauna acesteia?
– Chestiunea este complexă, în adevăr, şi trebuie circumstanţiată ca
atare. Dacă este să mă refer la partea finală a celor spuse de tine – lucrurile
sunt mai simple. Toţi, practic, literaţii dialectali, în perioada de până la Primul
Război Mondial, dar şi ulterior – sau care s-au ocupat cu folclorul şi istoria
aromânilor – s-au afirmat şi au fost publicaţi în România, unde se şi stabiliseră
ca aparţinând românităţii. Creaţiile lor – dar şi publicaţiile tipărite în aromână
– fac parte din cultura română modernă, ilustrând dimensiunea balcanică a
ei. Nici nu mi-aş putea închipui cultura noastră, şi civilizaţia chiar – dacă
ne-am gândi mai bine la rolul jucat de specialişti: comercianţi şi finanţişti,
medici, prelaţi, arhitecţi, avocaţi şi magistraţi, învăţători şi profesori, artişti,
ba chiar şi ingineri sau sportivi cunoscuţi din zilele noastre –, din ultimele
două veacuri, fără aportul intelectualilor de sorginte aromână. Şi nu-i vorba
aici de personalităţi notorii ale culturii noastre cu ascendenţă vlahă mai mult
sau mai puţin îndepărtată, şi de care nu au făcut mare caz în timpul vieţii,
sau chiar nu şi-au invocat-o deloc, considerându-se pur şi simplu români –
precum, ca să pomenesc doar câteva nume-reper ale României moderne,
A. Şaguna, M. Sadoveanu, Oct. Goga, Şt.O. Iosif, L. Blaga, Take Ionescu.
I. Antonescu, A. Scrima... Am în vedere acele personalităţi provenind din
romanitatea balcanică ce şi-au conştientizat – în general, la prima sau cel
mult a doua generaţie cu instruire şcolară – individualitatea, asumându-şi,
corespunzător, şi naţionalitatea – care nu putea fi decât română; şi care au
fost intelectuali foarte activi şi în lupta naţional-culturală a fraţilor lor – precum
Th. Capidan, Per. Papahagi, G. Murnu, Marcu Beza (membri ai Academiei;
alţi academicieni, de sigură şi mărturistă sorginte aromână – D. Cosacovici,
D. Caracostea, E. Carafoli, I. Caragiani, Ath. Joja, I. Juvara, Duiliu Marcu, Ap.
Mărgărit, I. Pacea, C. Papacostea, Ş. Papacostea), Ioan D. Arginteanu, Petru
Ex Ponto nr.2, 2008
185