Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

a rămas în statele balcanice, după al Doilea Război Mondial – când România
n-a mai putut să se intereseze de soarta lor, în noua arhitectură geopolitică
europeană –, nemaiavând conştiinţa comuniunii cu naţiunea română – decât,
cel mult, şi mai ales în rândurile persoanelor mai în vârstă, la nivel individual.
Revenind la întrebarea ta, astăzi putem vorbi de dimensiunea balcanică a românismului
doar ca un fapt revolut sau ca o prelungire a unor dorinţe: aromânii
din statele balcanice nu se simt, în marea lor majoritate, români, din motivele
arătate; pe de altă parte, în anumite statistici oficiale sau oficioase din ţară se
înglobează, astăzi – problematic, mai ales atâta vreme când totul se petrece
la nivel declarativ şi politicianist, fără o asumare programatic-instituţională
–, la categoria de români toţi presupuşii aromâni din Balcani care mai au
conştiinţa unei individualităţi ca atare, etnice şi lingvistice; aceştia, însă, sunt
din ce în ce mai puţini nativi, fiind asimilaţi tot mai accentuat, globalizarea
precipitând fenemenul.
Cât priveşte pe urmaşii celor stabiliţi în România interbelică – se înţelege
că aici ei nu pot fi minoritari, tocmai ei, ai căror strămoşi au cerut să vină în
ţară pentru a-şi salvgarda, în calitate de români, specificul etnic şi lingvistic,
o proprie individualitate!
– O individualitate pe care, totuşi, o vedem astăzi că se afirmă atât
în Balcani cât şi în România, şi a cărei conştientizare datează din vremea
Iluminismului. La o distanţă de două secole şi jumătate, această revigorare,
„a treia renaştere aromână”, cum am citit că este denumită, are şi
elemente de consistenţă culturală, sau se limitează la nivelul manifestărilor
folclorice şi al simpozioanelor mai mult sau mai puţin festiviste?
Ex Ponto nr.2, 2008
– Nu ştiu în ce măsură putem vorbi de o „afirmare”, dar este, într-adevăr,
destul de vizibilă şi deseori mediatizată la nivelul formelor sesizate. Am rezerve,
însă, asupra conceptului de „renaştere”, fenomen văzut ca o „reînflorire”
a unui trecut revolut, în anumite componente ale sale. În urmă cu aproape
un veac, pe la 1909, profesorul Pericle Papahagi vorbeşte, este adevărat,
în cunoscutu-i op Scriitori aromâni din secolul al XVIII-lea (Cavalioti, Ucuta,
Daniil) despre „redeşteptarea aromânească la sfârşitul sec. XVIII şi începutul
sec. XIX”; mai degrabă, însă, este vorba despre începutul – în contextul, cum
spuneai, al ideilor Iluminismului –, prin intermediul a nu mai mult de patru-cinci
intelectuali moscopoleni, a unui proces de conştientizare etnică şi lingvistică,
de afirmare a unei individualităţi proprii – alta decât cea elenă; a unui proces
care se va împlini în firescul şi legicul său prin asumarea – însă doar de către
o parte a vlahilor balcanici, mai ales cei neurbanizaţi – a calităţii de român,
respectiv a românităţii, în „lungul secol al XIX-lea”; adică în perioada de până
la Primul Război Mondial, în particular, practic, până la războaiele balcanice
din 1912-1913.
Prin urmare, „redeşteptare” sau „renaştere” faţă de care anume perioadă
din trecutul vlahilor balcanici – recogonscibilă în fapte istorice, culturale şi cu
o explicită afirmare a identităţii neolatine? Ceea ce se întâmplă astăzi – în
statele din Balcani unde există vlahi, mai mult sau mai puţin asumându-şi
identitatea istorică, dar şi în alte ţări, pe unde s-au mai aşezat după război –,
cam de vreo trei decenii, şi chiar mai puţin, stă sub lăudabilul semn al afirmării
aromânilor (care nu au fost încă asimilaţi) în plan cultural şi identitar; a unei
afirmări produse, prin intermediul a câtorva persoane, în contextul generaleuropean
de încurajare – benefică, de altfel, dar numai până la punctul critic
182