Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

espectiv etnonimul de români – nu au beneficiat decât vlahii nord-dunăreni,
din principatele Moldova şi Ţara Românească, precum şi din Transilvania; pe
când cei din Peninsula Balcanică – chiar dacă aici s-au constituit primele state
ale acestor neolatini orientali, în spaţiul Greciei de astăzi, înainte cu câteva
secole de naşterea, pe la 1330-1360, a voievodatelor nord-dunărene – nu
au putut să-şi continue o existenţă statal-instituţională şi, ca efect, naţională,
de sine-stătătore; vlahii balcanici şi-au continuat, fireşte existenţa, dar nu
statală, beneficind doar, în anumite zone muntoase – greu accesibile – de
ceva autonomii, în cadrul celor două mari imperii: al Crucii, adică Bizantin,
respectiv al Semilunii, cel Otoman. Cum în timpul turcocraţiei nu se pomenea
decât de existenţa creştinilor, fără deosebire de limba ce-o vorbeau şi neamul
cărora le aparţineau, se înţelege că vlahii – cum erau numiţi de călătorii străini
şi, treptat, şi de către autorităţile otomane – nu au putut să parvină a avea şi
conştiinţă naţională, respectiv română, precum cei de la nord de Dunăre; iar
cei care au avut-o, şi-au receptat-o în Secolul Naţionalităţilor, sub influenţa
acţiunii naţional-culturale susţinută de Statul Român. Pe aceştia putem să-i
numim, în adevăr, în cunoştinţă de cauză, români; dar suntem acum deja în
secolul al XIX-lea. Pe vremea existenţei târzii a Moscopolei, putem spune
doar că aceasta era o metropolă a „vlahilor”, a „aromânilor”, adică locuită de
ei – intelectualii lor de la Noua Academie fiind, în plus, emergenţii elenismului
–, dar atât; românismul era, în acea vreme, în suferinţă chiar la el acasă, pe
plaiurile mioritice, sub acţiunea aproape devastatoare a aceluiaşi elenism,
prin fanarioţii săi.
– Să înţeleg, prin urmare, că nu toţi vlahii sunt români? Asta nu
ar însemna că acei aromâni care cer a fi recunoscuţi ca minoritate în
Romînia au o justificare în demersul lor?
– Te referi la vlahii, recte aromânii, din arealul balcanic al Imperiului Otoman,
căci vlahi erau numiţi şi neolatinii din nordul Dunării, al Munţilor Balcani
mai exact. Nu, nu înseamnă câtuşi de puţin aşa ceva; o poate interpreta deformat
însă, doar categoria de inşi pomenită mai înainte sau necunoscătorii în
„cestiune”. Vorbeam de importanţa cunoaşterii ştiinţifice, fapt ce presupune o
abordare jalonată de reguli metodologice ca atare şi contextualizare istorică
în acord cu marile şi definitoarele linii în evoluţia umanităţii. Asta înseamnă
că şi partea balcanică a romanităţii s-a înscris şi ea în devenirea modernă
a popoarelor; numai că împrejurările geopolitice, care începând cu veacul
al VII-lea au determinat spargerea unităţii etnice şi lingvistice a neolatinilor
carpato-balcanici – dar şi anumite particularităţi psihocomportamentale – şiau
pus extrem de nefast pecetea în calitatea acestei evoluţii, determinând,
în fapt, o cantonare în particularisme, căutări şi determinări a unor proiecţii
identitare anistorice – cu reminiscenţe şi în zilele noastre. De aici, tragediile
care au însoţit configurarea modernităţii vieţii aromânilor, ajungându-se, mai
ales în primul deceniu al secolului trecut şi în anumite zone locuite de ei, la
situaţii tensionate, inclusiv prin comiterea unor asasinate împotriva acelora
dintre vlahi care, sub influenţa acţiunii naţional-culturale a Statului Român
– prin intermediul şcolilor în limba română, deschise în aşezările locuite de
aromâni –, îşi asumau identitatea de români, şi nu de eleni. Urmaşii acestor
români balcanici s-au stabilit în perioada interbelică în judeţele dobrogene
Durostor şi Caliacra, recuperate în 1913; s-au stabilit, fireşte, în calitate de
români, altminteri nici nu erau împroprietăriţi. Cea mai mare parte a lor, însă,
Ex Ponto nr.2, 2008
181