Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
180
unica productivă, progresistă şi validată istoriceşte, de factură realmente
modern-europeană; este alta decât cea manelist-consumatoristă, cu evidentă
încărcătură de autosuficienţă, egocentrism şi etnocentrism, şi, chiar, ignoranţă
informativă – atribute jenante când vin să se asezoneze datului cu părerea a
unor inşi care, chiar dacă posedă o diplomă universitară, mai ales în domenii
neumanistice, se şi autoconsideră suficient de îndreptăţiţi în acest sens, adică
în a avea idei, de tot felul...
– Bun, dacă este vorba, prin urmare, de lucruri ştiinţificeşte clarificate,
despre care cititorii noştri, chiar cu instruire medie, au cunoştinţă, cum
de astfel de chestiuni – ca, de exemplu, etnogeneza lor, raporturile cu alte
popoare, locul în ansamblul naţiunii române şi a altor naţiuni din Balcani,
identitatea lor, a aromânilor, de-a lungul vremurilor şi, mai ales, astăzi,
la începutul mileniului trei – nu sunt însuşite de înşişi aromânii?
– Stai, în primul rând nu-i vorba de un număr chiar aşa de mare de inşi aflaţi
în situaţia de a emite judecăţi, care, într-o construcţie intelectuală normală,
sunt circumstanţiate doar profesionaliştilor recunoscuţi în şi de către mediile
universitare sau disciplinele de specialitate respective – Lingvistică, Istorie,
Etnologie, Etnografie ş.a. Pe de altă parte, ai dreptate să sesizezi existenţa,
iată, a unor posibile falii între acumularea de date şi concluzii ştiinţifice – ce
încep a se structura, la nivelul savanţilor europeni, ca să nu vorbesc de cronicarii
şi umaniştii moldo-valahi, cel puţin din Veacul Luminilor, al XVIII-lea,
când învăţatul german Johann Thunmann arată că „vlahii” din Balcani sunt
de acelaşi neam cu cei din Principate, adică sunt, cu alte vorbe, români – şi
nivelul lor de receptare din partea unora dintre contemporanii noştri. Percepţia
deformată a unor realităţi şi concepte, statuate ca atare în lumea ştiinţifică,
se datorează, însă, deficitului de abordare metodologică a autodidacţilor în
cauză, pe fondul, cum spuneam, a numitelor lor tare. În acelaşi timp, fireşte
că şi cunoaşterea ştiinţifică nu este finită, evoluează şi comportă, încontinuu
– în ceea ce priveşte chestiunile menţionate de tine –, nuanţări şi adăugiri;
pe fond, însă, nu sunt schimbări fundamentale, de esenţă. Iată, de pildă, reputatul
profesor vienez Max Demeter Peyfuss a demonstrat în urmă cu peste
două decenii că „metropola aromânilor” din Balcani, Moscopole – astăzi, o
aşezare rurală mai răsărită din Albania – nu era chiar atât de populată, cum
s-a transmis prin pana unor autori de la începutul veacului al XIX-lea, iar
distrugerea şi părăsirea sa nu se datorează doar mult invocatelor atacuri cu
conotaţii foarte personalizate. Cu toate aceste reevaluări, este întreţinută, în
continuare, de categoria pomenită de „specialişti”, „fantasma” încărcată cu
legendă a rolului acestei urbe, numită, pe de altă parte, de către alţii, nota
bene, „oraş al românilor”.
– Şi nu este aşa? Vlahii din acea zonă, stăpânită de Imperiul Otoman,
adică vestiţii moscopoleni, nu sunt români?
– Pot fi şi, la fel de bine, nu pot fi numiţi astfel. Să mă explic. Romanitatea
Orientală nu a avut, cum se ştie – din păcate, spunem noi; alţi coneuropeni din
zonă ar gândi, mai mult ca sigur, altminteri... – şansa configurării sale într-un
Stat, respectiv într-o naţiune care s-o reprezinte şi cu care să se identifice;
de evoluţia, şi aceea în etape, spre statalitate unitară şi naţiune română –
apelate doar în Secolul Naţionalităţilor, al XIX-lea, cu termenul de România,