Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Din această fericită îngemănare, folosind actori şi mânuitori, personaje şi
păpuşi-personaje, imagini de o splendidă şi relevantă eleganţă, dacă mă pot
exprima astfel, a reieşit un spectacol extrem de interesant în care suprapunerea
celor două spaţii de joc clasice a dus la o focalizare specială a acţiunii,
condusă original de două „spirite” ciudate şi insolite, pianistul Harry Tavitian
şi percuţionistul Eugen Stroie.
Despre conceptul de teatru antic în aer liber jucat în incinte arheologice
neamenajate, sau în spaţii amenajate parţial, am vorbit pe larg într-o carte
apătută în urmă cu câţiva ani 4 , şansa existenţei aici, pe pământul dintre Dunăre
şi mare fiind umbrită în oarecare măsură de funciara sărăcie a teatrului
şi de stupiditatea surdă a diriguitorilor locului, de ieri şi de astăzi. Un concept
născut de sărăcie, cu premiza de a rodi în folosul cetăţii şi al teatrului, abandonat
sine die în aşteptarea unor întreprinzători bogaţi şi deschişi la minte,
două calităţi, se pare, antagonice în zilele noastre, care să facă ei ce în alte
părţi a reuşit să facă municipalitatea.
Atunci când unii artişti ai Constanţei au simţit nevoia evadării din convenţionalul
impus de scena italiană, s-a găsit varianta înfiinţării unui studio de
teatru, amenajând în acest scop foaierul de la balconul teatrului, încropind
cu mijloace proprii un sistem de iluminare, tapiţând pereţii şi mochetând
pardoseala.
S-au făcut câteva spectacole în spaţiul neconvenţional al studioului, experimente
demne de toată lauda, precum „Passacaglia” de Titus Popovici în
regia lui Dominic Dembinski şi scenografia lui Constantin Ciubotariu în 1984,
„Lecţie de dragoste la prima vedere” de Vasile Cojocaru şi Liviu Manolache
în 1984, „De genul feminin” de Agatha Nicolau şi Ana Mirena în 1972, „Hai la
nouri de vânzare” a aceloraşi autoare în 1973, „Aici au ars cuvintele”, recitalul
Danielei Diaconescu, în1995, „Creiere mobilate decent”, exerciţiu dramatic
de Tudor Petruţ, în 1995 şi altele, spectacole variate şi interesante, fiecare
aducând prospeţimea ideilor dar şi noutatea spaţiului de desfăşurare.
În urma unei adevărate „odisee”organizatorice, prin restrângeri, contopiri,
desfiinţări şi reînfiinţări de tot hazul şi necazul, în timp ce alte teatre din ţară fac
istorie culturală valoroasă, la nivel european, actualul „dramatic” din Constanţa
denumit după stupida titulatură pe care a purtat-o în timpul „obsedantului
deceniu” – Teatrul de Stat – şi-a găsit adăpost în clădirea fostului teatru de
estradă „Fantasio”, vechea sală „Tranulis”.
Deşi totul poartă pecetea încropelii, după o renovare destul de inspirată,
a căpătat un aspect apropiat de acela al unei săli şi scene cu posibilităţi de a
găzdui spectacole profesioniste, dacă pretenţiile nu sunt prea mari. Despre
spaţiile rezervate pregătirii actorilor pentru a performa nu are rost să vorbim,
ele fiind la nivelul pretenţiilor primei jumătăţi a veacului al XIX lea, ca şi
spaţiile destinate depozitării costumelor, recuzitei şi decorurilor, precum şi a
atelierelor care deservesc scena.
Revenind la tema pe care ne-am propus-o, putem afirma fără teama
greşelii că formula de arhitectură către care aspiră teatrul contemporan, formula
ideală, este aceea a „teatrului variabil”, îngăduind convieţuirea tuturor
genurilor spectaculare şi permiţând fiecărui spectacol o expresie a sa inedită.
Cu prilejul unui interesant schimb de experienţă pe care,ca actor al Teatrului
„Ovidius”, l-am făcut cu „Theater Centre” din Londra, am avut şansa de a vizita,
cu toată emoţia şi curiozitatea, câteva teatre englezeşti celebre, precum
„Swanne Theater” din Stratford-on-Avon, National Theater din Londra şi, mai
cu seamă, Royal Shakespeare Company, impresionant teatru londonez dotat
Ex Ponto nr.2, 2008
173