Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC
Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC
teatru. eseu VASILE COJOCARU Arhitectura spaţiului scenic Î mi place să sper că teatrul a rămas şi în ziua de astăzi un important factor component al vieţii societăţii contemporane, că este „singurul mijloc de a ne acomoda spiritul cu vremurile în care trăim”, după cum afirma cu patos regizorul Ion Sava pe la mijlocul veacului trecut, veac însemnat cu peceţile a două conflagraţii mondiale, cu schimbări sociale şi politice de o incredibilă spectaculozitate, de o dezvoltare tehnologică şi ştiinţifică explozivă, dar şi de o accelerare fără precedent a distrugerii, autodistrugerii şi poluării, a terorismului şi fundamentalismului, a migraţiei şi emigraţiei. Reformele, înnoirile, transformările petrecute în plan socio-politic la nivel planetar, au atras după sine reforme, înnoiri, transformări şi în teatru, tinzând către „afirmarea ideii de autonomie a artei spectacolului şi eliberarea scenei de sub dominaţia cuvântului şi a reacţiilor psihologice, către încărcarea cu semnificaţii a gesturilor, lucrurilor, liniilor, volumelor existente alături de actor. Lărgirea sensurilor, adâncirea şi multiplicarea lor, îmbogăţirea cu noi posibilităţi de asociaţii a tot ceea ce aduce teatrul au însemnat implicit şi transformarea fiecărui element scenic într-un semn care să mărească distanţa dintre semnificant şi semnificat, tot ceea ce poate vedea spectatorul, static sau în mişcare, decor, costume, fundal, lumină, recuzită, inclusiv actorul cu gesturile, tonurile, mimica, starea lui sufletească depăşind astfel cu mult simpla lui denotaţie” 1 . Omul nu se mulţumeşte, în general, cu moştenirea. Îndată primită, aceasta trebuie întoarsă pe toate părţile, studiată, înţeleasă, pentru ca imediat ce a înţeles, sau crede că a înţeles principiul de funcţionare al bunului primit spre folosinţă, el, omul, se va strădui fie să-l risipească sau distrugă, fie va căuta să-l perfecţioneze, inovând uneori genial, alteori catastrofal. Progresul artei nu este nici egal nici similar cu progresul tehnologic sau cu cel instituţional, dar uneori ţine de acestea, ba chiar tinde să depindă de ele nemijlocit. Şi dacă sinteza tuturor artelor, arta supremă, teatrul a atins apogeul în Grecia clasică şi la sfârşitul evului mediu, când avea un public imens şi omogen, când îşi armonizase marile creaţii dramatice cu stilul de joc Ex Ponto nr.2, 2008 169
Ex Ponto nr.2, 2008 al actorilor, îşi găsise spaţiul de desfăşurare cel mai adecvat iar în reprezentaţia teatrală erau folosite toate mijloacele de expresie scenică, ultimele două secole, până în clipa de faţă au însemnat o veritabilă explozie în domeniul teatrului. Începând cu, probabil, cea dintâi şcoală de regie care s-a afirmat între anii 1870-1890 la curtea ducelui de Saxa-Meiningen, Georg al II lea, reformatoare în stilul de interpretare al actorilor, în aranjarea spaţiului scenic ( se renunţă la convenţionala scenă deschisă în favoarea celei închise, realiste, cu cadru de interior), al iluminatului, al decorurilor şi costumelor şi până la multitudinea direcţiilor şi tendinţelor înregistrate de regia contemporană, care la capătul unui secol şi câteva decenii de existenţă tinde să devină factor primordial al spectacolului, arta teatrului se diversifică atât de bogat, încât pe drept cuvânt te întrebi ce mai poate aduce în plus viitorul? Dar, amintindu-l pe Peter Brook vorbind despre „teatrul imediat” în „The Empty Space” vom spune şi noi că teatrul funcţionează ca o lupă sau ca o lentilă, mărind sau micşorând imaginea vieţii şi că sfera existenţei este mai largă decât ceea ce poate cuprinde teatrul, de aceea sinteza şi concentrarea sunt obligatorii: „Unicitatea funcţiei (teatrului) constă în faptul că el oferă ceva ce nu poate fi găsit nici acasă, nici la restaurant, nici la medicul psihiatru...Teatrul este totdeauna prezent. El transformă în realitate şi cele mai ascunse forme ale conştiinţei.” 2 Şi cum în viaţă, deci în societate, raporturile între oameni şi situaţii se schimbă permanent şi în teatru raporturile dintre factorii creatori se modifică de la o etapă la alta, ce „ odată se rezolva simplu, prin folosirea gesturilor consacrate sau a tonurilor codificate care ajutau la realizarea situaţiilor sau comunicarea sentimentelor şi publicul era familiarizat cu ele,(…) în zilele noastre gesturile şi mişcările trebuiesc create, munca fiind astfel o continuă, chinuitoare, dar frumoasă descoperire şi autodescoperire.” 3 Nu mai puţin diverse sunt şi soluţiile date problemei amenajării spaţiului de joc, cu alte cuvinte arhitecturii scenei, un factor important, o dimensiune esenţială a spectacolului din toate timpurile şi din zilele noastre, oricât ar încerca cineva să spună că poate fi eludat sau înlocuit de jocul actorului întrun spaţiu oarecare. Numeroşi oameni de teatru începând cu elveţianul Adolphe Apia şi englezul Gordon Craig, francezul Andre Antoine, rusul Vsevolod Meyerhold sau germanul Erwin Piscator au pledat pentru abandonarea aşa numitei scene italiene şi eliberarea de dictatul pe care aceasta şi tehnologismul său îl impun relaţiilor şi expresiilor. Apoi, pornind de la constatarea că teatrul trebuie să fie o artă totală, construieşte pentru prima dată o filozofie a artei spectacolului impregnată de speculaţii idealiste, dar păstrând actorul ca element esenţial şi ca unitate de măsură a spectacolului în practica teatrală, spaţiul scenic fiind apoi primul element necesar jocului actoricesc. Considerându-l o absurditate bidimensională în raport cu tridimensionalitatea spaţiului scenic şi al corpului actorului, îngroşând falsitatea prin eclerajul necesar tocmai punerii în evidenţă a picturalului şi făcând interpretul să apară ca o fiinţă bizară, redusă la două dimensiuni, el suprimă decorul pictat înlocuindu-l cu diverse practicabile, platforme, scări, planuri înclinate, dispozitive construite, în scenă neexistând decât linii drepte, orizontale şi oblice, alcătuind o geometrie abstractă în care, contrastant, apare omul, aducând 170
- Page 125 and 126: Ex Ponto nr.2, 2008 Depăşirea rep
- Page 127 and 128: Ex Ponto nr.2, 2008 8 Ibidem, p. 15
- Page 129 and 130: Rock Poetry and Writing in Form - R
- Page 131 and 132: a creature divided; and the compass
- Page 133 and 134: Ex Ponto nr.2, 2008 126 What Makes
- Page 135 and 136: culture dimension is still there in
- Page 137 and 138: the musical phrases that the poem
- Page 139 and 140: Ex Ponto nr.2, 2008 neschimbat: dra
- Page 141 and 142: poezia sau moartea; sau amândouă
- Page 143 and 144: Ex Ponto nr.2, 2008 ale din istoria
- Page 145 and 146: gnomic : „E un noroc, un blestem,
- Page 147 and 148: Ex Ponto nr.2, 2008 un caz mai puţ
- Page 149 and 150: Ex Ponto nr.2, 2008 coloanele degea
- Page 151 and 152: Ex Ponto nr.2, 2008 dar cu enorm le
- Page 153 and 154: lecturi MARIAN DOPCEA Din neamul pi
- Page 155 and 156: în Miez/ de Zi mă dusei la piatr
- Page 157 and 158: Ex Ponto nr.2, 2008 care creează
- Page 159 and 160: PETRE CIOBANU Semantica poeziei P E
- Page 161 and 162: Ex Ponto nr.2, 2008 şi mare, memor
- Page 163 and 164: cronica literaturii străine VICTOR
- Page 165 and 166: pontice ŞTEFAN CUCU Ovidius la Tom
- Page 167 and 168: suferinţa, necruţătorul destin.
- Page 169 and 170: may sound surrealistic, “aestheti
- Page 171 and 172: Gopo’s aesthetics of simplicity i
- Page 173 and 174: of resistance against the system. T
- Page 175: 1 The Second Cabinet directly super
- Page 179 and 180: Ex Ponto nr.2, 2008 Sala de spectac
- Page 181 and 182: Ex Ponto nr.2, 2008 cu o sală de s
- Page 183 and 184: muzică MARIANA POPESCU Stelian Ola
- Page 185 and 186: C. Saint - Saëns - „Samson şi D
- Page 187 and 188: Ex Ponto nr.2, 2008 180 unica produ
- Page 189 and 190: a rămas în statele balcanice, dup
- Page 191 and 192: Ex Ponto nr.2, 2008 184 - Personali
- Page 193 and 194: Vulcan (de la Constanţa, cel care
- Page 195 and 196: Ex Ponto nr.2, 2008 în literatura
- Page 197 and 198: amestecate”. Mai mult, limba Cate
- Page 199 and 200: Ex Ponto nr.2, 2008 XIX (Catalogul
- Page 201 and 202: din România, colecţionarii fiind
- Page 203 and 204: istorie MARIAN ZIDARU Poziţia brit
- Page 205 and 206: Ex Ponto nr.2, 2008 teritoriul lor.
- Page 207 and 208: Ex Ponto nr.2, 2008 asistenţa fran
- Page 209 and 210: Ex Ponto nr.2, 2008 Germania, Itali
- Page 211 and 212: Ex Ponto nr.2, 2008 5 Platon, Chirn
- Page 213 and 214: Revista revistelor Ex Ponto nr.2, 2
Ex Ponto nr.2, <strong>2008</strong><br />
al actorilor, îşi găsise spaţiul de desfăşurare cel mai adecvat iar în reprezentaţia<br />
teatrală erau folosite toate mijloacele de expresie scenică, ultimele două<br />
secole, până în clipa de faţă au însemnat o veritabilă explozie în domeniul<br />
teatrului.<br />
Începând cu, probabil, cea dintâi şcoală de regie care s-a afirmat între anii<br />
1870-1890 la curtea ducelui de Saxa-Meiningen, Georg al II lea, reformatoare<br />
în stilul de interpretare al actorilor, în aranjarea spaţiului scenic ( se renunţă<br />
la convenţionala scenă deschisă în favoarea celei închise, realiste, cu cadru<br />
de interior), al iluminatului, al decorurilor şi costumelor şi până la multitudinea<br />
direcţiilor şi tendinţelor înregistrate de regia contemporană, care la capătul<br />
unui secol şi câteva decenii de existenţă tinde să devină factor primordial al<br />
spectacolului, arta teatrului se diversifică atât de bogat, încât pe drept cuvânt<br />
te întrebi ce mai poate aduce în plus viitorul?<br />
Dar, amintindu-l pe Peter Brook vorbind despre „teatrul imediat” în „The<br />
Empty Space” vom spune şi noi că teatrul funcţionează ca o lupă sau ca o<br />
lentilă, mărind sau micşorând imaginea vieţii şi că sfera existenţei este mai<br />
largă decât ceea ce poate cuprinde teatrul, de aceea sinteza şi concentrarea<br />
sunt obligatorii:<br />
„Unicitatea funcţiei (teatrului) constă în faptul că el oferă ceva ce nu poate<br />
fi găsit nici acasă, nici la restaurant, nici la medicul psihiatru...Teatrul este<br />
totdeauna prezent. El transformă în realitate şi cele mai ascunse forme ale<br />
conştiinţei.” 2<br />
Şi cum în viaţă, deci în societate, raporturile între oameni şi situaţii se<br />
schimbă permanent şi în teatru raporturile dintre factorii creatori se modifică<br />
de la o etapă la alta, ce „ odată se rezolva simplu, prin folosirea gesturilor<br />
consacrate sau a tonurilor codificate care ajutau la realizarea situaţiilor sau<br />
comunicarea sentimentelor şi publicul era familiarizat cu ele,(…) în zilele<br />
noastre gesturile şi mişcările trebuiesc create, munca fiind astfel o continuă,<br />
chinuitoare, dar frumoasă descoperire şi autodescoperire.” 3<br />
Nu mai puţin diverse sunt şi soluţiile date problemei amenajării spaţiului<br />
de joc, cu alte cuvinte arhitecturii scenei, un factor important, o dimensiune<br />
esenţială a spectacolului din toate timpurile şi din zilele noastre, oricât ar<br />
încerca cineva să spună că poate fi eludat sau înlocuit de jocul actorului întrun<br />
spaţiu oarecare.<br />
Numeroşi oameni de teatru începând cu elveţi<strong>anul</strong> Adolphe Apia şi englezul<br />
Gordon Craig, francezul Andre Antoine, rusul Vsevolod Meyerhold sau<br />
germ<strong>anul</strong> Erwin Piscator au pledat pentru abandonarea aşa numitei scene<br />
italiene şi eliberarea de dictatul pe care aceasta şi tehnologismul său îl impun<br />
relaţiilor şi expresiilor.<br />
Apoi, pornind de la constatarea că teatrul trebuie să fie o artă totală,<br />
construieşte pentru prima dată o filozofie a artei spectacolului impregnată de<br />
speculaţii idealiste, dar păstrând actorul ca element esenţial şi ca unitate de<br />
măsură a spectacolului în practica teatrală, spaţiul scenic fiind apoi primul<br />
element necesar jocului actoricesc.<br />
Considerându-l o absurditate bidimensională în raport cu tridimensionalitatea<br />
spaţiului scenic şi al corpului actorului, îngroşând falsitatea prin eclerajul<br />
necesar tocmai punerii în evidenţă a picturalului şi făcând interpretul să<br />
apară ca o fiinţă bizară, redusă la două dimensiuni, el suprimă decorul pictat<br />
înlocuindu-l cu diverse practicabile, platforme, scări, planuri înclinate, dispozitive<br />
construite, în scenă neexistând decât linii drepte, orizontale şi oblice,<br />
alcătuind o geometrie abstractă în care, contrastant, apare omul, aducând<br />
170