Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC
Share Embed Flag
Download ePaper

Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

romdidac.ro
26.10.2014 Views

teatru. eseu VASILE COJOCARU Arhitectura spaţiului scenic Î mi place să sper că teatrul a rămas şi în ziua de astăzi un important factor component al vieţii societăţii contemporane, că este „singurul mijloc de a ne acomoda spiritul cu vremurile în care trăim”, după cum afirma cu patos regizorul Ion Sava pe la mijlocul veacului trecut, veac însemnat cu peceţile a două conflagraţii mondiale, cu schimbări sociale şi politice de o incredibilă spectaculozitate, de o dezvoltare tehnologică şi ştiinţifică explozivă, dar şi de o accelerare fără precedent a distrugerii, autodistrugerii şi poluării, a terorismului şi fundamentalismului, a migraţiei şi emigraţiei. Reformele, înnoirile, transformările petrecute în plan socio-politic la nivel planetar, au atras după sine reforme, înnoiri, transformări şi în teatru, tinzând către „afirmarea ideii de autonomie a artei spectacolului şi eliberarea scenei de sub dominaţia cuvântului şi a reacţiilor psihologice, către încărcarea cu semnificaţii a gesturilor, lucrurilor, liniilor, volumelor existente alături de actor. Lărgirea sensurilor, adâncirea şi multiplicarea lor, îmbogăţirea cu noi posibilităţi de asociaţii a tot ceea ce aduce teatrul au însemnat implicit şi transformarea fiecărui element scenic într-un semn care să mărească distanţa dintre semnificant şi semnificat, tot ceea ce poate vedea spectatorul, static sau în mişcare, decor, costume, fundal, lumină, recuzită, inclusiv actorul cu gesturile, tonurile, mimica, starea lui sufletească depăşind astfel cu mult simpla lui denotaţie” 1 . Omul nu se mulţumeşte, în general, cu moştenirea. Îndată primită, aceasta trebuie întoarsă pe toate părţile, studiată, înţeleasă, pentru ca imediat ce a înţeles, sau crede că a înţeles principiul de funcţionare al bunului primit spre folosinţă, el, omul, se va strădui fie să-l risipească sau distrugă, fie va căuta să-l perfecţioneze, inovând uneori genial, alteori catastrofal. Progresul artei nu este nici egal nici similar cu progresul tehnologic sau cu cel instituţional, dar uneori ţine de acestea, ba chiar tinde să depindă de ele nemijlocit. Şi dacă sinteza tuturor artelor, arta supremă, teatrul a atins apogeul în Grecia clasică şi la sfârşitul evului mediu, când avea un public imens şi omogen, când îşi armonizase marile creaţii dramatice cu stilul de joc Ex Ponto nr.2, 2008 169

Ex Ponto nr.2, 2008 al actorilor, îşi găsise spaţiul de desfăşurare cel mai adecvat iar în reprezentaţia teatrală erau folosite toate mijloacele de expresie scenică, ultimele două secole, până în clipa de faţă au însemnat o veritabilă explozie în domeniul teatrului. Începând cu, probabil, cea dintâi şcoală de regie care s-a afirmat între anii 1870-1890 la curtea ducelui de Saxa-Meiningen, Georg al II lea, reformatoare în stilul de interpretare al actorilor, în aranjarea spaţiului scenic ( se renunţă la convenţionala scenă deschisă în favoarea celei închise, realiste, cu cadru de interior), al iluminatului, al decorurilor şi costumelor şi până la multitudinea direcţiilor şi tendinţelor înregistrate de regia contemporană, care la capătul unui secol şi câteva decenii de existenţă tinde să devină factor primordial al spectacolului, arta teatrului se diversifică atât de bogat, încât pe drept cuvânt te întrebi ce mai poate aduce în plus viitorul? Dar, amintindu-l pe Peter Brook vorbind despre „teatrul imediat” în „The Empty Space” vom spune şi noi că teatrul funcţionează ca o lupă sau ca o lentilă, mărind sau micşorând imaginea vieţii şi că sfera existenţei este mai largă decât ceea ce poate cuprinde teatrul, de aceea sinteza şi concentrarea sunt obligatorii: „Unicitatea funcţiei (teatrului) constă în faptul că el oferă ceva ce nu poate fi găsit nici acasă, nici la restaurant, nici la medicul psihiatru...Teatrul este totdeauna prezent. El transformă în realitate şi cele mai ascunse forme ale conştiinţei.” 2 Şi cum în viaţă, deci în societate, raporturile între oameni şi situaţii se schimbă permanent şi în teatru raporturile dintre factorii creatori se modifică de la o etapă la alta, ce „ odată se rezolva simplu, prin folosirea gesturilor consacrate sau a tonurilor codificate care ajutau la realizarea situaţiilor sau comunicarea sentimentelor şi publicul era familiarizat cu ele,(…) în zilele noastre gesturile şi mişcările trebuiesc create, munca fiind astfel o continuă, chinuitoare, dar frumoasă descoperire şi autodescoperire.” 3 Nu mai puţin diverse sunt şi soluţiile date problemei amenajării spaţiului de joc, cu alte cuvinte arhitecturii scenei, un factor important, o dimensiune esenţială a spectacolului din toate timpurile şi din zilele noastre, oricât ar încerca cineva să spună că poate fi eludat sau înlocuit de jocul actorului întrun spaţiu oarecare. Numeroşi oameni de teatru începând cu elveţianul Adolphe Apia şi englezul Gordon Craig, francezul Andre Antoine, rusul Vsevolod Meyerhold sau germanul Erwin Piscator au pledat pentru abandonarea aşa numitei scene italiene şi eliberarea de dictatul pe care aceasta şi tehnologismul său îl impun relaţiilor şi expresiilor. Apoi, pornind de la constatarea că teatrul trebuie să fie o artă totală, construieşte pentru prima dată o filozofie a artei spectacolului impregnată de speculaţii idealiste, dar păstrând actorul ca element esenţial şi ca unitate de măsură a spectacolului în practica teatrală, spaţiul scenic fiind apoi primul element necesar jocului actoricesc. Considerându-l o absurditate bidimensională în raport cu tridimensionalitatea spaţiului scenic şi al corpului actorului, îngroşând falsitatea prin eclerajul necesar tocmai punerii în evidenţă a picturalului şi făcând interpretul să apară ca o fiinţă bizară, redusă la două dimensiuni, el suprimă decorul pictat înlocuindu-l cu diverse practicabile, platforme, scări, planuri înclinate, dispozitive construite, în scenă neexistând decât linii drepte, orizontale şi oblice, alcătuind o geometrie abstractă în care, contrastant, apare omul, aducând 170

teatru. eseu<br />

VASILE COJOCARU<br />

Arhitectura spaţiului scenic<br />

Î<br />

mi place să sper că teatrul a rămas şi în ziua de astăzi un important<br />

factor component al vieţii societăţii contemporane, că este „singurul<br />

mijloc de a ne acomoda spiritul cu vremurile în care trăim”, după cum<br />

afirma cu patos regizorul Ion Sava pe la mijlocul veacului trecut, veac<br />

însemnat cu peceţile a două conflagraţii mondiale, cu schimbări sociale<br />

şi politice de o incredibilă spectaculozitate, de o dezvoltare tehnologică<br />

şi ştiinţifică explozivă, dar şi de o accelerare fără precedent a distrugerii,<br />

autodistrugerii şi poluării, a terorismului şi fundamentalismului, a migraţiei<br />

şi emigraţiei.<br />

Reformele, înnoirile, transformările petrecute în plan socio-politic<br />

la nivel planetar, au atras după sine reforme, înnoiri, transformări şi în<br />

teatru, tinzând către „afirmarea ideii de autonomie a artei spectacolului şi<br />

eliberarea scenei de sub dominaţia cuvântului şi a reacţiilor psihologice,<br />

către încărcarea cu semnificaţii a gesturilor, lucrurilor, liniilor, volumelor<br />

existente alături de actor. Lărgirea sensurilor, adâncirea şi multiplicarea<br />

lor, îmbogăţirea cu noi posibilităţi de asociaţii a tot ceea ce aduce teatrul<br />

au însemnat implicit şi transformarea fiecărui element scenic într-un semn<br />

care să mărească distanţa dintre semnificant şi semnificat, tot ceea ce<br />

poate vedea spectatorul, static sau în mişcare, decor, costume, fundal,<br />

lumină, recuzită, inclusiv actorul cu gesturile, tonurile, mimica, starea lui<br />

sufletească depăşind astfel cu mult simpla lui denotaţie” 1 .<br />

Omul nu se mulţumeşte, în general, cu moştenirea. Îndată primită,<br />

aceasta trebuie întoarsă pe toate părţile, studiată, înţeleasă, pentru ca<br />

imediat ce a înţeles, sau crede că a înţeles principiul de funcţionare al<br />

bunului primit spre folosinţă, el, omul, se va strădui fie să-l risipească sau<br />

distrugă, fie va căuta să-l perfecţioneze, inovând uneori genial, alteori<br />

catastrofal.<br />

Progresul artei nu este nici egal nici similar cu progresul tehnologic<br />

sau cu cel instituţional, dar uneori ţine de acestea, ba chiar tinde să<br />

depindă de ele nemijlocit.<br />

Şi dacă sinteza tuturor artelor, arta supremă, teatrul a atins apogeul<br />

în Grecia clasică şi la sfârşitul evului mediu, când avea un public imens<br />

şi omogen, când îşi armonizase marile creaţii dramatice cu stilul de joc<br />

Ex Ponto nr.2, <strong>2008</strong><br />

169

logo

products

Resources

Company

Terms of service
Privacy policy
Cookie policy
Cookie settings
Imprint
Change language
Made with love in Switzerland
© 2024 Yumpu.com all rights reserved

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!