Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

pontice
ŞTEFAN CUCU
Ovidius la Tomis
S
osit în primăvara anului 9 post Christum în mica cetate întemeiată de grecii
milezieni cu câteva secole în urmă pe ţărmul Pontului Euxin, Publius Ovidius
Naso a gustat din pâinea amară a exilului, stropită din belşug cu lacrimi. El a
trăit din plin, mai ales în prima perioadă a şederii sale la Tomis, sentimentul
dezrădăcinării, copleşitoarea nostalgie pentru patria pierdută, acea „dulce
iubire de patrie" (patriae dulcis amor), de care vorbeşte în epistola adresată
lui Rufinus:
„Cu ce-i vrăjeşte oare pe toţi pământul ţării,
De nu-l mai poate nimeni de-a pururea uita?"
(Nescio qua natale solum dulcedine cunctos
Ducit et immemores non sinit esse sui) 1 .
Dacă la început poetul latin a manifestat o totală aversiune faţă de ţinutul
pontic şi faţă de locuitorii lui, pe care îi considera barbari şi necultivaţi, cu
timpul a început să se apropie de ei, să le studieze modul de viaţă şi chiar
să-i înţeleagă şi să-i preţuiască. Este demn de remarcat faptul că uneori
poetul este dublat de omul de ştiinţă, de cercetător. Într-una dintre epistolele
din Triste, Ovidius este preocupat de toponimie şi de etimologie, analizând
originea numelui Tomis.
În următoarele versuri din Pontice, poetul exilat conturează un sugestiv
portret colectiv, descriind vitejia şi dârzenia fără margini a populaţiilor din ţinutul
euxin, rezistenţa lor la orice fel de privaţiuni, la foame şi la sete:
Ex Ponto nr.2, 2008
„De tine-aceste hoarde, o! Roma mea, n-au frică,
Nici nu se tem de arma soldatului roman,
Căci doară ei în arcuri şi-n cucurile pline
Se bizuie şi-n caii ce-aleargă drumuri lungi.
Şi ştiu mult timp să rabde de foame şi de sete".
(Maxima pars hominum, nec te, pulcherrima, curat
Roma, nec Ausonii militis arma timet,
Dant illis animos arcus plenaeque pharetrae;
158