Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

în Miez/ de Zi mă dusei la piatră./«N-ai mai trecut de mult, mi-a zis/ piatra
de pe Dealul Tihăriei. Te-am văzut tânăr rostogolind fetele-n/ iarbă. Acum ai
părul alb. La ce îţi / foloseşte să apari cu mai multe înfăţişări ?...// Cum să-i
descriu spaima, puroiul,/ zvâcnetul din ţesuturile cărnii ? Cum să-i/ spun că
ea e egală mereu cu sine,/ că febra mea e memoria şi tendoanele ei/ sunt
mai tari decât piatra?»”.
Există la Vulturescu o bucurie a maculării – sau măcar a punerii în evidenţă
a derizoriului a tot ce suntem ori ne înconjoară (Noapte cu măr) dar
există şi o aprigă nădejde că fiecare literă (implicit: şi a lui) «continuă litera
cărţilor sfinte». Există, de asemenea, provocând anxietăţi, conştiinţa unui
venin ascuns al Poeziei: „Nu ştii niciodată de ce dintre toate ierburile numai/
rădăcinile mătrăgunei extrag otrava din luturile dumbrăvii ;/ nu ştii niciodată
de ce apar litere între alte litere cu două rânduri de dinţi; nu ştii niciodată când
şobolanii / lui Camus sunt văzuţi pe străzi. Nu eşti nici doctor,/ nici hingher:
scrii mai departe gâfâind alte şi alte/ litere până când într-un cuvânt va creşte
o literă cu şapte rânduri/ de dinţi şi le va înghiţi pe toate celelalte dinaintea
sa./ Poemul tău e în gura ei precum oceanul în gura/ balenei…”
Torturat de propria-i situare într-un univers eminamente cultural Vulturescu
scrie «gâfâind», grăbit, speriat parcă de nu se ştie ce, fără a invoca vreodată
păcatul şi fără a căuta, în poezie, expierea.
Cartea este neliniştitoare – în ciuda deselor ei oaze de lumină blândă.
Litera, simbolul recurent, şi proteic în ambiguitatea lui, este, aici, când
realitate magică – semn, totuşi (rună ?) – când un fel de matrice antologică.
Iată-o în ultima ipostază: „Fiecare cu litera lui:/ Înăuntrul ei este cald şi bine.
Aici sunt morţii/ mei: tatăl şi mama. Şi moşii mei răbdători. Şi fiul meu/ privindu-ne/
Aşa stăm deasupra literei/ precum deasupra unei fântâni pelerinii/
precum graţia deasupra cimitirelor” şi iat-o şi în prima: „Negri, lichenii din jurul
literei încep să tremure/ Par nişte vinişoare prin care litera primeşte sânge
precum/ mărăcinişul primeşte sevă prin lutul putred./ Întinzi mâna spre şoldurile
ei de amantă. Îi desfaci/ arabescurile precum desfaci genunchii femeii în
noaptea nunţii./ Acum simţi liniile de foc ale hieroglifei strângându-se-n jurul/
tău ca un inel./ Cu cine ne logodeşte poemul?”
«Descifrarea» unui asemenea lirism este dificilă – dar merită, cu siguranţă,
efortul !
Într-un fel cu totul alt registru se înscriu poeme precum Fulgerul e mai
singur decât fiarele, Lecţie de privit un tablou, Ochean care-i apropie pe cei
morţi de cei vii – şi alte câteva (vreo şapte – dar ample!)
L-am evocat pe Juan Rulfo, în al cărui straniu Pedro Paramo vocile viilor
şi ale morţilor se întâlnesc într-un buimac – şi, paradoxal, credibil! – dialog
dincolo de ţărână şi timp.
Ex Ponto nr.2, 2008
148