Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

26.10.2014 Views

atitudini LIVIU GRĂSOIU Câteva prime impresii L a început de 2008 (şi nu în 2oo7, cum se specifică în primele pagini) a apărut, după o aşteptare de circa doi ani, cel de al şaselea tom din Dicţionarul General al Literaturii Române, cuprinzând literele S-Ş-T. În mod normal, marea lucrare coordonată de acad. Eugen Simion trebuia să se încheie, proiectul anunţat fiind exact şase volume. Coordonatorul general însă s-a înşelat, ca şi numeroşii membrii ce asigură coordonarea şi revizia. Pentru a se ajunge la liman va mai fi nevoie de încă un efort financiar şi de inteligenţă, spre a epuiza alfabetul în vigoare şi a anula printr-o promisă Adendda absenţele semnalate de comentariile critice publicate în mai toată presa culturală. Această şovăială demonstrează incapacitatea coordonatorilor (de orice rang ar fi ei) în a trasa de la bun început un cadru, nişte limite şi nişte criterii ferme în abordarea subiectelor, în viziunea asupra valorilor estetice, şi, nu în ultimul rând, în selecţia autorilor de articole. Acest din urmă aspect nu trebuie desconsiderat, întrucât au fost mobilizate forţe împortante din institutele de cercetare din Bucureşti, laşi, Cluj, Timişoara, adică acolo unde funcţionează filiale ale Academiei Române. S-a produs, în urmă cu vreo 8-10 ani, o renunţare la planurile de cercetare stabilite anterior, s-a impus unor specialişti în alte perioade ale evoluţiei culturii române să se „recicleze", să se adapteze voinţei acad. Eugen Simion de a redacta în exclusivitate articole de dicţionar (muncă pretenţioasă, necesitând o calificare specială) acoperind cu preponderenţă perioada contemporană. Astfel se explică sutele de semnături, calitatea superioară a unor materiale, ca şi rizibila redactare a altora. Oameni nepregătiţi, foarte mulţi aflaţi la primele texte tipărite, s-au trezit că trebuie neapărat să se pronunţe asupra operelor unor contemporani, de care în general nu auziseră, iar despre valoarea lor, comparativ cu a celorlalţi, nu aveau nici un fel de indiciu. S-a ajuns la o gravă confuzie a valorilor vizibilă, mai ales, în spaţiul acordat unuia sau altuia dintre autorii înregistraţi. Sigur, dacă privim partea plină a paharului, uriaşa construcţie se apropie de sfâr-şit, nimeni nu s-a supărat de ultima întârziere, iar coordonatorul întregului ansamblu va avea cu ce să se mândrească, atunci când va pune pe cântar, la propriu, truda colaboratorilor şi a subalternilor. Va fi într-adevăr o lucrare de invidiat, Ex Ponto nr.2, 2008 143

Ex Ponto nr.2, 2008 dar cu enorm lest, care sufocă realmente liniile de forţă ale istoriei literaturii române. Dificultăţile n-au fost de fel, puţine, responsabilitatea s-a văzut în comentariile câtorva cercetători, iar iresponsabilitatea în cazul celor mai mulţi. Iresponsabilitatea sau nepriceperea, rezultatul fiind pentru cititori (şi pentru ansamblul dicţionarului) acelaşi. Prevăzut spre a apărea în decurs de câţiva ani, era firesc ca unii colaboratori să nu figureze în toate cele şase volume, pentru că unii s-au retras, alţii au fost obligaţi să se retragă, în locul lor venind forţe proaspete, adică tineri absolvenţi ai Facultăţii de litere – alături de tineri octogenari, a căror pensie era jalnică, în pofida valorii şi a dorinţei lor de a nu fi daţi uitării. Amestecul acesta de viziuni, stiluri a avut, nu o dată, rezultate hilare. Sunt critici şi istorici literari de primă mână, care nu se dezmint, alături de începători derutaţi, cărora obiecţiile nu le-au ajutat în niciun fel. Dar oare au existat obiecţii logice, imbatabile din partea coordonatorilor? Greu de spus, câtă vreme cam jumătate dintre autorii de articole nu au impus şi nu impun prin nimic. S-a produs, pesemne, un dialog al surzilor, care întristează şi nedumereşte la o lectură cât de cât atentă. Volumul „al şaselea se remarcă prin destule lucruri, bune şi rele. Spre deosebire de anterioarele, au scăzut simţitor absenţele. Sigur că şi-ar fi avut locul în cele aproximativ 800 de pagini şi Daniel Tei, şi Gr. Tănăsescu, şi D. Stancu, dar mai ales Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune. De acord cu observaţia că ele nu aparţin presei scrise, ci audio-vizualului. Dar câtă vreme este înregistrată orice minusculă societate care a avut preocupări culturale, iar cele două importante (foarte importante!) instituţii moderne, în programul cărora cultura şi literatura au un loc stabil, adesea definitoriu, în profilul lor, şi majoritatea scriitorilor apare în emisiunile Radioului şi Televiziunii publice, nu înţeleg cecitatea D . G.L.R.-ului faţă de un fenomen viu, incontestabil, de neeludat din partea observatorilor oneşti. Dacă în volumele anterioare nu şi-au găsit loc emisiuni precum Revista literară radio, Scriitori la microfon, Fonoteca de aur, ş.a.m.d., care concurează orice foaie tipărită în tiraj anemic, ar fi fost acum cazul ca măcar unul dintre cei 130 de semnatari de articole să nu uite că a trecut prin studiourile Radioului sau ale Televiziunii (pe când se ocupa şi ea de cultură…) Acestea fiind spuse, intrăm deja pe un teren minat, anume acela al subiectivismelor accentuate şi al defectelor de fond ale lucrării monumentale recent tipărite. Deranjează, în continuare, imensitatea enumerării de reviste, ziare, publicaţii de tot felul, sufocante pentru vocile mari sau mici ale literaţilor. După cum enervează, pur şi simplu, obstinaţia de a reproduce doar fotografiile acelora agreaţi de coordonatorul general. De ce unul şi nu altul, rămân întrebări cu un singur răspuns: cel sugerat mai sus. Defectul cel mare al impunătorului tom rămâne însă disproporţia spaţiilor acordate subiectelor. Menţionez doar că S.L.A.S.T. beneficiază de mai mult interes decât Simbolismul (ceea ce ţine de domeniul elucubraţiei), că sunt comentate reviste precum Teatrul (a existat doar o săptămână) ori Tomis (publicaţie ultra efemeră), că sunt cuprinşi scriitori ca N. Stoian şi D. Tiutiuca despre care nu ştim cine s-a pronunţat (articolele nefiind semnate), că despre Mihail Sadoveanu doar Ov.S. Crohmălniceanu a fost socotit demn de a-l prezenta viitorimii. Ciudăţeniile nu se opresc aici, aşa că un Mihai Spăriosu, un Nicolae Tăutu, un George Virgil Stoenescu, o Elvira Sorohan, un Dinu Săraru (cu pozele indispensabile), beneficiază de coloane întregi, mai multe decât i s-au acordat Victoriei Ana Tăuşan, comentată incredibil de superficial, considerată (după spaţiul acordat) de un critic foarte la modă, cam cât I.Segărceanu sau M. Tatulici. O nedreptate greu reparabilă, 144

atitudini<br />

LI<strong>VI</strong>U GRĂSOIU<br />

Câteva prime impresii<br />

L<br />

a început de <strong>2008</strong> (şi nu în 2oo7, cum se specifică în primele pagini) a<br />

apărut, după o aşteptare de circa doi ani, cel de al şaselea tom din Dicţionarul<br />

General al Literaturii Române, cuprinzând literele S-Ş-T.<br />

În mod normal, marea lucrare coordonată de acad. Eugen Simion<br />

trebuia să se încheie, proiectul anunţat fiind exact şase volume. Coordonatorul<br />

general însă s-a înşelat, ca şi numeroşii membrii ce asigură<br />

coordonarea şi revizia. Pentru a se ajunge la liman va mai fi nevoie de<br />

încă un efort financiar şi de inteligenţă, spre a epuiza alfabetul în vigoare<br />

şi a <strong>anul</strong>a printr-o promisă Adendda absenţele semnalate de comentariile<br />

critice publicate în mai toată presa culturală. Această şovăială demonstrează<br />

incapacitatea coordonatorilor (de orice rang ar fi ei) în a trasa de<br />

la bun început un cadru, nişte limite şi nişte criterii ferme în abordarea<br />

subiectelor, în viziunea asupra valorilor estetice, şi, nu în ultimul rând,<br />

în selecţia autorilor de articole. Acest din urmă aspect nu trebuie desconsiderat,<br />

întrucât au fost mobilizate forţe împortante din institutele de<br />

cercetare din Bucureşti, laşi, Cluj, Timişoara, adică acolo unde funcţionează<br />

filiale ale Academiei Române. S-a produs, în urmă cu vreo 8-10<br />

ani, o renunţare la planurile de cercetare stabilite anterior, s-a impus unor<br />

specialişti în alte perioade ale evoluţiei culturii române să se „recicleze",<br />

să se adapteze voinţei acad. Eugen Simion de a redacta în exclusivitate<br />

articole de dicţionar (muncă pretenţioasă, necesitând o calificare specială)<br />

acoperind cu preponderenţă perioada contemporană. Astfel se explică<br />

sutele de semnături, calitatea superioară a unor materiale, ca şi rizibila<br />

redactare a altora. Oameni nepregătiţi, foarte mulţi aflaţi la primele texte<br />

tipărite, s-au trezit că trebuie neapărat să se pronunţe asupra operelor<br />

unor contemporani, de care în general nu auziseră, iar despre valoarea<br />

lor, comparativ cu a celorlalţi, nu aveau nici un fel de indiciu. S-a ajuns<br />

la o gravă confuzie a valorilor vizibilă, mai ales, în spaţiul acordat unuia<br />

sau altuia dintre autorii înregistraţi. Sigur, dacă privim partea plină a paharului,<br />

uriaşa construcţie se apropie de sfâr-şit, nimeni nu s-a supărat<br />

de ultima întârziere, iar coordonatorul întregului ansamblu va avea cu<br />

ce să se mândrească, atunci când va pune pe cântar, la propriu, truda<br />

colaboratorilor şi a subalternilor. Va fi într-adevăr o lucrare de invidiat,<br />

Ex Ponto nr.2, <strong>2008</strong><br />

143

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!