Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
coloanele degeaba.” Nicolae Motoc „muşcã” atunci când considerã cã e cazul,
dar şi pune în evidenţã reuşitele, dã speranţã celor tineri, confirmã valoarea,
o reconfirmã pentru cei deja consacraţi în ceea ce e specific, la Ion Caraion,
de ex: „Fidel tinereţii sale lirice non-conformiste, Ion Caraion continuã sã fie
acelaşi poet care nu se devoteazã orbeşte lucrurilor şi faptelor; el le scruteazã
cu severitate conştiinţa lui este îndelung exersatã într-un rãzboi fãrã sfârşit cu
aspectele mediocre, placide şi înşelãtoare ale existenţei”, la Geo Dumitrescu:
„Nu cred cã exagerez dacã afirm cã în mai toate poemele de iubire ale lui
Geo Dumitrescu – între cele mai frumoase din literatura românã – se gãsesc
mai ales descrieri foarte exacte ale unor stãri poetice (s.a.) nãscute dintr-un
sentiment acut al puritãţii sau al fragilitãţii”, la Mircea Dinescu, într-o cronicã
scrisã în 1979: „Fronda lui nu este una superficialã, cu migalã construitã, pentru
a obţine o poziţie avantajoasã în ochii cititorului, ci una naturalã, pornitã din
cele mai adânci şi autentice convingeri. Ea este rezultatul unui efort frumos
din partea lui Mircea Dinescu de a nu rãmâne la condiţia unui simplu cântãreţ,
ci de a-şi limpezi şi a-şi întemeia o conştiinţã liricã cu adevãrat responsabilã
care nu se poate împãca în niciun fel cu ideea unui rol secundar al poetului
în societatea contemporanã” (ceea ce s-a şi confirmat, dupã cum ştim, n.n.)
şi exemplele pot continua.
Existã o anume tehnicã, aptã sã distingã atât limitele, cât şi rezervele,
semnele dãtãtoare de speranţã: la început textul este supus „vivisecţiei”,
adicã analizei pãtrunzãtoare, pentru ca în final sã evidenţieze acele „fragmente
exemplare” care confirmã încrederea. Cãci Nicolae Motoc este un
critic informat şi un spirit mobil, cu certe aptitudini de a înregistra şi detaliul, şi
ansamblul, şi perspectiva. Critica, aşa cum o practicã, este prea puţin aservitã
metodelor, se bazeazã îndeosebi pe acele lecturi ce-i permit o abordare proprie
a operei, susceptibilã sã vizeze ceea ce cu dificultate se observã fie printr-o
grilã neadecvatã, fie la o citire superficialã. Destinul criticii este strâns legat
de acela al poeziei, ne atenţioneazã autorul. Intenţia de a pãstra unitatea
discursului sãu critic nu este însã bulversatã de tãietura liricã a câte unei
fraze, care atenţioneazã, de regulã, o anumitã moralitate a textului poetic.
Argumentele se acumuleazã şi tind sã ajungã la nucleul poetic, cel ce iradiazã
textul în întregimea lui, la nivelul fiecãrui strat.
E dificil de spus cum se poate stabili o frontierã între esteticã şi atitudinea
eului poetic ostil bucuriei vieţii, o formã şi aceasta a libertãţii spiritului. Aşa cum se
desprinde din mai multe comentarii, pentru critic atitudinea rãmâne un principiu
al forţei poeziei, al energiei de tip moral, cãci „poezia dincolo de orice canoane
estetice, înseamnã viaţã”. Ironia subţire, mirarea mimatã, dezamãgirea nu-l împing
înspre polemicã, mãcar cã ea nu lipseşte, exprimatã direct ori în subsidiar, ci, mai
degrabã, spre o punere la punct susţinutã de argumente. Lipsit de prejudecãţi,
singur în faţa poeziei, criticul spune ce crede. Dacã am în vedere detaşarea în faţa
„obiectului” abordat aş risca sã afirm cã Nicolae Motoc este un critic de sorginte
cãlinescianã, dacã mã gândesc la o anumitã fervoare a trãirilor în receptare, cã
el rãmâne în egalã mãsurã poet şi critic – ut critica poesis!
Interesul faţã de volumul de criticã Vivisecţii, interes nedisimulat, se
datoreazã acelei îmbinãri proporţionale, elegante a sagacitãţii analizei cu
tãietura benevol liricã, mereu reinventatã şi mereu expresivã. Finalitatea
actului critic al poeziei este însuşi actul de oficiere a acesteia. Poţi sã fii ori
sã nu fi de acord cu unele observaţii ale criticului, dar nu poţi sã conteşti
onestitatea Vivisec-ţiilor, aceastã veritabilã Istorie criticã sincerã a poeziei
române postbelice.
142