Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

pãrerea mea e cã în circuitul universal critica noastrã nu este încã prezentã,
dupã cum e cazul şi al teoreticienilor. Având ca suport observaţiile câtorva critici
români de maximã autoritate, precum G. Cãlinescu, Pompiliu Constantinescu,
Eminescu însuşi („Ochiul ager al criticii adevãrate”), Nicolae Motoc ia ceea
ce nu contravine ideilor sale, amendeazã anumite afirmaţii pentru ca sã-şi
formuleze propriul crez, şi anume cã el, criticul, trebuie sã fie „atent la unic, la
producţiile cu adevãrat originale, discernând valoarea de non-valoare, falsul
de autentic, selectând şi ierarhizând”, practicând „o criticã de atitudine”. Dupã
selecţia operatã, doi sunt criticii postbelici de deosebitã preţuire: Lucian Raicu
şi Alex. Ştefãnescu. Lor li se adaugã şi alţii, ca Nicolae Manolescu, Gabriel
Dimisianu, Al. Protopopescu etc. Aş semnala prezentarea istoricã a revistei
Tomis sub un titlu metaforic, „o mascã a timpului”, ca şi articolul lui Alex.
Ştefãnescu, „Poezia omnia vincit” din 1981, care încheie cartea cu remarca:
„Deşi Nicolae Motoc se simte şi se vrea poet, el este, înainte de toate, un
foarte bun critic… Dacã şi-ar strânge cronicile într-un volum, ar câştiga uşor
un loc important în ierarhia criticilor”.
Nu doar datoritã marelui spaţiu acordat poeziei, circa trei pãtrimi, ci felului
în care pune în funcţiune sistemul sãu critic ne obligã sã ne oprim mai stãruitor
asupra primului segment. Criticul nu are rezerve în abordarea operelor unor
poeţi care, indiferent de seismele timpului, rãmân valori certe, ca Ion Barbu,
Gellu Naum, Geo Dumitrescu, Ion Caraion… Sunt prezente „generaţiile” postbelice,
ca şaizeciştii Nichita Stãnescu şi Mircea Ivãnescu, şaptezeciştii Mircea
Dinescu şi Constantin Abãluţã etc. Nu lipsesc „tomitanii” Vasile Petre Fati,
Arthur Porumboiu, Iulia Panã, Marian Dopcea, acestora din urmã adãugându-li-se
„fracturistul” George Vasilievici şi Mugur Grosu. Generozitatea principialã a
criticului nu exclude notele critice la adresa unor poeţi de circulaţie, Angela Marinescu
de ex., cu referire la Fugi postmoderne: „Dar dincolo de orice «isme»,
dincolo de zonele de mare poezie care se regãsesc fragmentar…, acestor
texte le lipseşte în plan social un aspect important, acela al jocului parodic cu
istoria. Le lipseşte, în fapt, la alt nivel, corespunzãtor structurii psihice a poetei,
detaşarea ironicã, spiritul ludic, dimensiunea seducţiei, a bucuriei, a plãcerii”,
ori a debutantului Gheorghe Istrate: „Superstiţia metaforei, o risipã nepermisã
de elemente întâmplãtoare, fãrã funcţie esteticã, o încredere cam fãrã acoperire
şi, de ce n-aş spune, cam demodatã, în valoarea în sine a cuvântului,
ca şi o serie de locuri comune şi accente îndreptãţesc destule rezerve, spre a
nu ne îmbãta cu apã rece”, (dar, în timp, s-a confirmat finalul cronicii fãcute în
1968: „…lui Gheorghe Istrate nu-i lipseşte decât spiritul critic pentru a deveni
într-adevãr un poet de excepţie”) sau a dobrogeanului prin adopţie Marian
Dopcea, cãruia îi reproşeazã cãderea în manierism: „Manieristã nu pare a fi
insistenţa cu care poetul îşi schimbã mãştile pentru a spune acelaşi lucru, şi
nici faptul cã adesea se întoarce la aceleaşi mãşti, chiar dacã recondiţionate,
dar neîmbogãţite cu trãsãturi fizionomice sau de penel în tonalităţi proaspete,
noi, de culoare. Manieriste sunt oboseala, monotonia, lipsa de strãlucire a
acestor (auto)-portrete. Manierist este «comentariul abstract», quasifilosofic…”
Aceste câteva exemple – ele sunt, cu evidenţã, mai numeroase – explicã sensul
criticii pe care o practicã, ferindu-se sã elogieze în exces. Combãtându-l
o datã pe G. Cãlinescu (v. „Portretul criticului în actualitate”), îi dã, se pare,
dreptate atunci când îl atenţiona pe Mihail Sebastian pentru îngãduinţa cu
care fãcea cronicã literarã, în special pentru cei din generaţia sa, atitudine
„care poate fi o însuşire straşnicã în ordine moralã, dar e primejdioasã pentru
critic. Criticul trebuie sã fie rãu şi sã muşte. Criticul care nu latrã mãnâncã
Ex Ponto nr.2, 2008
141