Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
un caz mai puţin profund ca în poezie… Un poet mare este întotdeauna şi
un critic mare.” Se înţelege acum şi de ce la începutul eseului, când discută
despre locul criticii în raport cu textul (Roland Barthes os. Nicolae Balotã), cu
poezia, mai exact, criticul şi poetul Nicolae Motoc susţine cã „fiinţa poeziei
şi a criticii este una, neîmpãrţitã” şi „Critica, întrucât e poezie, nu re-creeazã,
ci îşi inventã pur şi simplu obiectul”. Poezie şi dificultate, celãlalt eseu, este
un reper fundamental în descifrarea atitudinii criticului faţã de anumite texte
poetice, unele stând sub atracţia „dilatãrii”, altele sub aceea a „delimitãrii”:
„De-o parte tentativa de a depãşi limitele cuvintelor şi ale lucrurilor. De alta,
tocmai retragerea, baricadarea între aceste limite.” Adicã, spune criticul, nici
diluţia şi nici codificarea forţate sunt finalitatea cãutãrilor, ci „noutatea viziunii,
a expresiei, obsesia unicităţii substanţei poetice.”
Cartea se deschide cu un succint şi pertinent Portret de critic, un fel de
prefaţã semnatã de Corina Apostoleanu. Primul segment masiv al cãrţii, inaugurat
de cele douã eseuri, e dedicat poeziei şi se încheie cu o emoţionantã
rememorare a poetului Mircea Marc (despre care, mãrturisesc, nu ştiu mai
nimic!), fost colonel în armata românã, întemniţat, risipindu-şi, pentru supravieţuire,
producţiile poetice în presa localã comunistã. Peste 250 de pagini
comenteazã poezia noastrã, începând cu Ion Barbu pe care îl analizeazã în
trei veritabile studii de mare densitate, continuând cu prezentarea unor volume
ale poeţilor înscrişi în diverse generaţii. Mult diminuat este spaţiul acordat prozei,
începând cu un articol privind opiniile despre roman prezentate în cadrul
„Colocviilor tomitane” – astãzi doar o amintire. Despre aceastã specie cu o
mare întârziere la noi (nu se întreba, în 1890, Nicolae Iorga „De ce nu avem
roman?”, întrebare pe care o adresa şi Mihail Ralea peste 37 de ani în aceeaşi
formulã?), devenitã apoi extrem de rapace şi cãreia i s-a prezis de atâtea ori
moartea s-a discutat periodic, se discutã şi sunt convins cã se va mai discuta
plecând de la încercarea de a-l defini la previziunea destinului. Din momentul
în care se va gãsi definiţia mulţumitoare, specia va intra într-un proces revolut.
Criticul opteazã pentru enunţul lui R.M. Albérès. Reţinem reflecţiile autorului
Vivisecţiilor din final: „Aşa cum rãmâne neliniştitoare ideea, nu numai pentru
cei care abia se gândesc sã-şi încerce puterea în acest gen, cã romancierul
autentic (s.a.) se recunoaşte dupã sunetul propriu. Adevãrul, aventura nu
rezidã în subiect, ci în stil, ceea ce nu înseamnã scriitura, ci canto-ul personal
al romancierului”. Sunt analizate volume de prozã aparţinând unor scriitori
de incontestabilã reputaţie, din care nu lipsesc anumite consideraţii despre
autori, precum Marin Preda, Constantin Novac, Ovidiu Dunãreanu, despre
cel din urmã cu o concluzie în care gândirea criticã e drapatã de cea poeticã:
„De mult nu mã mai întreb de ce un bãrbat ca el cu o staturã care i-ar permite
sã stea fãrã sfialã, fie şi pentru o secundã, pe ring, în faţa lui Mahomed Ali,
fãcut deci sã lupte, sã ia în piept problemele dificile ale vieţii… se refugiazã
«cu vinovãţie» într-un univers de fragilitãţi şi fantasme, dincolo de perdelele
unui stil excesiv de poetic. Este probabil o fatalitate sã ignori tocmai ceea ce
îţi prisoseşte”.
Partea a treia este rezervatã criticii şi în modalitatea deja cunoscutã este
precedatã de un text teoretic ce vizeazã „imaginea criticului în actualitate”.
Generalizând, autorul simplificã pentru început şi o constatare ca aceasta
rãmâne valabilã pentru toate genurile şi speciile literaturii: „Iatã însã cã, de la
Maiorescu încoace, deşi a intrat firesc cu opere de valoare incontestabilã în
circuitul universal, criticul nostru mai manifestã şi azi, în plinã eferverscenţã,
unele scãderi datorate superficialitãţii sau improvizaţiei”. Aşa, în treacãt,
140