Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

cronica literară
NICOLAE ROTUND
Vivisecţii de Nicolae Motoc
I
niţiativa lui Nicolae Motoc de a-şi publica în volum* o parte dintre cronicile
sale literare apãrute de-a lungul a patru decenii în revistele literare, prioritar
în Tomis al cãrei redactor şef adjunct a fost încã din 1966, este una salutarã.
Pentru cititorii ca şi pentru confraţii mai tineri, s-a ivit ocazia de a cunoaşte
şi remarcabila dimensiune a poetului şi prozatorului – aceea de critic literar.
Dar şi noi, cei mai în vârstã, care au urmãrit cu atenţie comentariile şi
eseurile sale critice, avem prilejul unei cunoaşteri de ansamblu.
Volumul preia numele rubricii ţinute în Tomis şi astãzi, cu intermitenţã,
în revista Ex Ponto. Este un nume inspirat ales şi probeazã intenţia
criticului, „vivisecţia” însemnând, în cazul literaturii, o analizã fãcutã cu
scrupulozitate, fapt ce se confirmã la nivelul întregului. Arhitectura, formal
vorbind, este bine gânditã, dispunerea comentariilor scapã într-o oarecare
mãsurã înţelegerii mele. Lectorul, prin precizarea datelor apariţiei acestora,
ar fi putut urmãri cu uşurinţã evoluţia raţionamentelor şi a concepţiei
critice. Totuşi trebuie sã remarcãm cã în mare înţelegerea acestora este
facilitatã de cele douã eseuri ce deschid Vivisecţiile, Criticã şi poezie şi
Poezie şi dificultate. Discuţiile despre criticã şi poezie, ca, de altminteri şi
despre celelalte genuri şi specii literare, revin frecvent şi nu de puţine ori
ai senzaţia cã se bate pasul pe loc, cã, în afara câtorva nuanţe ori a unor
afirmaţii desprinse din constrângerile metodei, nimic nu-i nou sub soare.
Însã în acelaşi timp cred cã aceste discuţii sunt necesare atât prin readucerea
în actualitate a unor principii, a unor convingeri, chiar dacã unele
ţin de noutatea limbajului, cât şi prin simplul fapt cã dezbaterile confirmã
viabilitatea criticii. Infailibilitatea judecãţilor critice, obiectivitatea criticii,
subordonarea ei textului literar etc. sunt când absolutizate, când condamnate.
Între convingerea exprimatã cu siguranţa cã suportul ei nu mai este
necesar şi înãlţimea academicã inaccesibilã multor cititori se uitã un fapt
simplu, cel puţin când e vorba despre cronica literarã, şi anume cã aceasta
trebuie sã comunice impresii despre noua carte şi sã stabileascã puntea de
legãturã dintre aceasta şi lector. În Criticã şi poezie, Nicolae Motoc pune
în circulaţie ideea existenţei, prin Eminescu, a sintezei criticului şi poetului.
Nu afirmaţia ca atare mi se pare interesantã – cã prin Epigonii poetul
realizeazã un fel de istorie a poeziei române de la începutul modernizãrii
ei, s-a mai spus –, ci prin construcţia subtilã a unor afirmaţii şi raţionamente
ale lui Eminescu în opoziţie cu pãrerile unor critici de notorietate, pentru
ca spre final sã tragã şi concluzia: „În criticã Eminescu nu a fost în nici
Vivisecţii, cu un „Portret de critic” semnat de Corina Apostoleanu, Ex Ponto, 2007
Ex Ponto nr.2, 2008
139