Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

gnomic : „E un noroc, un blestem, să nu depinzi de samsari, de/ strămoşi, de
vameşi răi?” se întreabă retoric poetul, în Septentrion. Judecat prin prisma
experimentului liric, volumul Mişcarea de revoluţie pare a ilustra o adevărată
radicalizare a poeticului. În acest volum, există câteva creaţii, cum ar
fi Cântec, Bufniţa, Claie şi Loc şi timp în care poezia e înţeleasă ca joc, în
maniera lui Nichita Stănescu, din ultima parte a activităţii sale literare, creaţiile
aceluia fiind răspândite, în marea lor majoritate, în periodicele vremii, mai cu
seamă în Flacăra : „Mi-am scos o măsea, mă doare locul./ Ce expresie! Şiavea
locul, / într-un timp când pe loc îşi schimbă locul/ locuri aflându-se-n tot
locul (s.n.) – (Loc şi timp).
*
Ex Ponto nr.2, 2008
Lirica erotică suferă şi ea o adevărată metamorfozare. În volumele mai
vechi, în mai toate poeziile care au ca temă erosul, prezenţa femeii este – ca
şi la Eminescu – indisolubil legată de elementele naturii. Spre exemplu,
poeziile Lângă râul clar şi Emoţie de primăvară (volumul Focuri sacre),
fizionomia femeii este asociată apei, în ipostaza râului, iar Peste râu se
apleacă salcia are scenariul de factură eminesciană. În poezii cu aceeaşi
tematică din volumul Jocul de-a stelele, amintirea femeii este subsumată fie
vegetalului („Vin acele subţiri, calde talii/ Unduindu-se ca o lume de plante
acvatice” – Firavele fete ; „Mi-e dor să se legene talia ta, / Ca o iarbă naltă
din nou lângă mine” – Dor), fie astralului : „Am auzit izvoarele filosofând, /
Şi mi-ai fost dragă foarte. / - Uite, luna va cădea! strigau. / (…) Şi cum s-a
prăbuşit, aşa, în apă, / Te îmbrăcase în flăcările ei”.
Când iubirea devine retrospectivă, emoţia nu pierde din intensitate, meditaţia
e calmă. Evocând o asemenea iubire, timpul ei devine sacru. Aşa
se întâmplă în poeziile Toamnă şi O zi ca o amintire (volumul Pe înaltele
reliefuri). Cea mai valoroasă creaţie rămâne Cântec şoptit – o bijuterie a
genului : „Cântec domol de legănat teii/ Drag mi-i de cineva, drag. / Cântec
pierdut, pentru paşii femeii/ Care prin somn, noaptea, se retrag./ Cântec
visat, de scuturat petale, / Dor mi-i de cineva, dor./ Cântec şoptit, pentru inima
dumitale/ În care toate drumurile mor./ Şi pentru orele sale toate, / Care
amestecate cu gânduri mici sunt/ Şi care se întorc la mine prin toate/ Lucrurile
de pe pământ”.
Dacă în celelalte volume viziunea asupra erosului rămâne, în linii esenţiale,
aceeaşi (a se vedea Tentativa, De artă, Bacoviană – în volumul Zeii
asediaţi), în Septentrion şi Mişcarea de revoluţie, poetul „vede cu alţi ochi”
dragostea: pe un ton sobru, Aurel Rău introduce ironia în discursul liric.
Procedeul acesta este comun şi altor poeţi contemporani, ca de pildă Marin
Sorescu şi Geo Dumitrescu. În Cântec de dragoste, ironia este camuflată, fie
prin folosirea diminutivelor („Am să-ţi scot un ochişor, am să-ţi fur un puişor”),
fie prin atribuirea unor „calităţi”, pe care partenera nu le are; e vorba aici de
negaţia prin afirmaţie: „Îţi spun baroană, hangiţă, generăleasă, / Îţi spun
columba mea de aur”. Alteori, ironia se asociază caricaturalului; imaginea
rezultată e nastratinescă: „Doamnă cu negru voal mi-a stat la masă, / Sugea
gingii, rupea din grâu şi struguri./ valeţii nu ştiau să toarne-n cupe, / Cărbunii
sfat ţineau în craniul vetrei” (Arpegii). În schimb, în poezia Tocurile (volumul
Mişcarea de revoluţie), ironia e directă şi caustică: „Eşti mult mai scundă,
cum iată se impune/ acest corectiv naturii./ Şi chiar dac-ai fi înaltă ar avea
sens/ în scadenţa de-un echilibru/ prin dimineaţa încă ursuză”.
138