Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

veghe, inerentă actului creaţiei: „Negru cer, negru./ negru înapoi şi înainte, /
deasupra şi dedesubt./ şi albe, spre ţinte neadormite, / stele: planete şi sori./
(…) Trebuie să rostesc cu voce tare/ cuvintele neromâneşti – / tot ce am
cu mine./ Ca să nu-mi fie frică de vreun duh/ ce-l sperii cu paşii; / să nu mă
potopească urâtul/ printre atâtea tremurătoare luminiţe; / şi să nu mă prindă
somnul, mai ştii,/ şi să cad”. Rugă de râu conturează mai pregnant tema
creaţiei. Truda poetului de a lumina prin versurile sale faţa ascunsă a lucrurilor
este, pe cât de istovitoare, pe atât de nobilă, tocmai prin finalitatea gestului
umanitar. „Greu e, ah greu e/ să ai să te caţări printre conurile vulcanilor, / şi
să te zgârii de cuarţuri.// Greu e, ah, greu e/ acolo unde bezna-n lumină se
travesteşte/ să ţii o parcelă de claritate (s.n.), o undă/ invizibilă, / un murmur
neîntrerupt.// Greu e, ah, greu e/ să-ţi duci printre creste, sub măguri şi prin
câmpii/ prin ierburi streine şi la roţile morilor, / aceeaşi, / perechea ta pe maluri.//
(…) Greu e să-ţi faci din sunet casă, / din oglinzi/ un destin”. Dacă în
Rugă de râu este pusă problematica artei ca oglindă a realităţii, în Se vor
opri drumeţii? (poezie ce deschide volumul Focurile sacre) e adusă în prim
plan ideea accesibilităţii operei de artă.
*
Cei care s-au aplecat asupra versurilor lui Aurel Rău au adus în discuţie
mai mult tangenţial înclinaţia poetului spre ironie/ autoironie, absurd şi
grotesc. Asemenea „tehnici” găsim mai la tot pasul în volumele Zeii asediaţi
(1972), Septentrion (1980) şi Mişcarea de revoluţie (1985). Bunăoară, în
Fripta (volumul Septentrion), un banal joc este convertit în absurd: „Veacul,
cetatea, strămoşii, urmaşii/ joacă cu mine fripta/ (…) Poc, face veacul./ Poc,
mă cârpesc cetatea, strămoşii,/ urmaşii, fraţii./ Poc, poc”. Absurd, dublat de
bufoneria stilizată, cu efecte ilare, găsim în Plâns târziu şi Balada soldaţilor
înecaţi în vin (volumul Zeii asediaţi): „Ei au trecut râul şi au intrat în sat./
Au întâlnit o pivniţă şi s-au vărsat în răcoarea/ acelei tainiţe, deschise spre
firul râului./ Ei au văzut butoaiele adânci şi rotunde/ şi au tras repezi focuri şi
vinul a început/ să curgă val, încât neturnat de nimeni,/ singur a urcat până
la gurile lor”. Aspecte dintre cele mai diverse ale banalului cotidian nu scapă
verbului incendiar al poetului. În acest sens, ironia este mai bine evidenţiată
prin intermediul grotescului: „Aţi văzut cu toţi desigur o plajă în lucru/ lume
de toate mâinile zăcând pe nisip/ ca bolnavii la un templu al lui Asclepios/ o
pădure de brazi trântiţi de furtună/ aceleaşi sau schimbate forme/ o Via Apia
de răstigniri răsturnate-n pupilele orizontului/ un oraş care nu s-a supus/ şiabia
de un ceas l-a trecut prin sabie…” (Poet la Tomis, volumul Mişcarea
de revoluţie). Cu aceeaşi dezinvoltură cultivă autoironia, de fapt ironia prin
ricoşeu, la adresa confraţilor, mereu în căutare de „experienţe” literare insolite:
„Să scriu scrisori sau să scriu versuri./ Scrisori în ţări depărtate, mecanisme/
pentru explozii cu-ntârziere în vreo inimă, / versuri să-ţi ţii promisiuni,/ sau să-ţi
menţii printre confraţi cotaţi/ cota/ în campaniile de prins fluturi” (Dimineaţă
de septembrie, volumul Septentrion).
De remarcat faptul că nu de puţine ori, în acelaşi volum, Aurel Rău etalează
un întreg evantai de „puncte de vedere” lirice. Rând pe rând, descoperim
picturalul, meditaţia şi elegia, dar şi surprinderea multiplelor faţete sub
care se înfăţişează cotidianul, apoi ironia şi grotescul, nelipsind nici notaţiile
aforistice. Grăitoare, din aceste considerente, sunt volumele Turn de ceas
(1971), Cuvinte deasupra vămii (1976), Ritualuri (1987), dar mai cu seamă
Septentrion şi Mişcarea de revoluţie, unde poetul îşi dezvăluie spiritul
Ex Ponto nr.2, 2008
137