Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.2, 2008
ale din istoria neamului. Astfel, cele patru poezii care alcătuiesc ciclul 1907
(volumul Stampe) condensează întregul dramatism al sângerosului an. Cea
mai izbutită este Recunoaştere, după cunoscutul tablou al lui Octav Băncilă.
Ca element al nocturnului, luna este martorul la durerea femeilor, care „…
ieşiră pe câmp/ Să-şi caute morţii/ (…) Să-şi recunoască bărbaţii”. Ciclul Din
cântecele anilor (volumul Focurile sacre) aduce în prim plan războiul cu
întregul său cortegiu de orori. Ilustrative, în acest sens, sunt Baladă despre
moarte (realizată în stil popular oral), Trei prizonieri, Primăvară de război.
Duminica de odinioară este un melanj între descripţia peisagistă coşbuciană
(imaginea femeii ieşite la muncile câmpului, într-un spaţiu devitalizat:
„De departe nu se vede nimeni. / Parcă lumea toată a murit. / Rece, doar o
adiere trece, / Mângâind porumbul neprăşit”) şi potenţialul de revoltă din
Clăcaşii lui Goga. Pruncul de care mama n-are vreme să se-ngrijească e,
ca şi la Goga, nou întrupatul suflet de Mesia: „O, temutul Făt-Frumos din
lacrimi/ Pentru-o clipă devenit de zmeu!/ Strânge-n tine forţa care vine/ Din
ogorul, de mistere greu”.
Ciclul Insule plutitoare (volumul Stampe) dezvăluie o altă modalitate
a zicerii poetice: tendinţa către versul meditativ-evocator. De altfel, în
volumele Unde apele vorbesc cu pământul (1961) şi Jocul de-a stelele
(1963), Aurel Rău manifestă preferinţă pentru „cuvântul care sugerează mai
mult decât pentru cel care numeşte” (Victor Felea). Ceea ce era exprimat în
volumul din 1961, în cel din 1963 devine modalitate de expresie. În acelaşi
poem, Aurel Rău evocă sau meditează asupra unor evenimente îndepărtate
în spaţiu şi timp, face asociaţii dintre cele mai neaşteptate, versurile câştigând
în afectivitate. Edificator, sub acest aspect este ciclul Portret: „Avem aici
câteva poeme de atitudine şi de reflexie totodată, de lirism evocator sau autoportretistic”
(Victor Felea). Câteva poezii, ca de pildă Portret, Veac, Unde se
retrag drumurile mele? Continentele şi Jocul de-a stelele oferă un portret
inedit al autorului. Dincolo dedatele autobiografice, strecurate cu discreţie,
se remarcă atitudinea poetului faţă de aspectele fundamentale ale vieţii şi,
în special, faţă de problemele lumii contemporane: „Sunt mulţi acei ce merg
prin vreme cu mine./ Bat drumuri , durează poduri în veac, / Strigă poemele
libertăţii sub sfintele/ Steaguri/ De culoarea speranţei./ Decât să te schimbi
în argilă şi bronz/ Mai bine cu ei, printre lucruri” (Continentele). Piesa care
defineşte cel mai bine natura eu-lui poetic este însă Portret. Aici, Aurel Rău
trece drept un poet al vegetalului; el preferă stejarii sălciilor („fiinţe sentimentale”),
„arborii cu coaja crăpată” – simbolul maturităţii, al experienţei de viaţă
– fiind un alter ego : „Încep să-mi caut portretul în arborii/ Cu coaja crăpată…/
Întotdeauna când vântul de primăvară/ Loveşte coroanele lor a cădere, / Urc
pe colină şi-i aud sunând/ Ca nişte apuse oşti răscolite.// Din toţi, aleg pentru
suflet stejarii./ Ocolesc sălciile cu plânsul lor lin, / Care prea des îmi ţin calea
în ora serii/ Şi un grai robust, un suflu ca de furtună/ Râvnesc prin toată fiinţa
deasupra/ Florilor mărunte şi vesele.// Aş vrea moartea să nu mă găsească/
Pierdut în aleanuri tomnatice; / (…) Timpul sculptează în trunchiurile noastre/
Slove adânci. Însă omul neînchinat/ Leacul şi-l bea din izvoarele curcubeului/
Şi stând în faţa anilor hrăpăreţi/ Cu-n fier mai dur îi înseamnă”.
Portret este şi un credo, o ars poetica : nu „florile mărunte şi vesele”
fac obiectul poeziei adevărate, ci „suflul ca o furtună”, prin care poetul trebuie
să-şi facă auzit „graiul robust”. Problematica rolului artei şi rostului artistului
transpare din câteva poezii din volumul Pe înaltele reliefuri (1967). În Drum
de noapte, „ţintele neadormite” sunt în corelaţie cu permanentă stare de
136