Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

scriitori contemporani
CONST.MIU
Plenitudinea creatoare
D
e la volumul care marca debutul editorial, în 1953 – Mesteacănul – ,
până la cel din 1987 – Ritualuri – , creaţia poetică a lui Aurel Rău (cel
mai longeviv redactor şef al revistei clujene Steaua) a cunoscut un drum
sinuos, dar spectaculos: de la improvizaţia retorică (comună mai tuturor
poeţilor generaţiei ’ 60), la descripţia peisagistică (în maniera lui
Ion Pillat şi Adrian Maniu), de la caracterul monografic al versurilor şi
simpla consemnare a faptelor legate de construcţiile prezentului, de la
poezia evocatoare, la meditaţia gravă, de la tonul nostalgic sau entuziast,
subsumat peisajului, la cel ironic-sarcastic, pus în relaţie directă
cu natura umană. Cu fiecare nou volum, poezia lui Aurel Rău a cucerit
dimensiunile interioare ale propriului eu, care să-l definească plenar.
Privind retrospectiv activitatea literară a poetului, de peste 30 de ani, se
poate vorbi de plenitudinea creatoare a acestuia.
Volumele Focuri sacre (1956) şi Stampe (1964) au în comun efortul
lui Aurel Rău de a se sincroniza cu formulele poetice în vogă pentru acea
epocă. Cele două volume amintite sunt scrise unul în prelungirea celuilalt;
ca atare, pe lângă temele prezentului vom găsi şi cultul strămoşilor, al
eroilor neamului. Drumuri din vechime (volumul Stampe) reînvie lumea
geţilor, care pentru poet reprezintă „geniul pământului” (cum îi numeşte el
într-o poezie din volumul Mişcarea de revoluţie). Aceştia sunt „experţi în
grâu, în metal şi în ierbi de leac”, vorbindu-se „despre neclintire, despre
dreptate şi vitejie”. Morminte şi lanuri reia ideea blagiană a legăturii generaţiilor
prezente cu cele trecute de eroi, prin rădăcini: „…Sub lumina ce
cade bogat/ Vălureşte-o câmpie spre-o culme uşor arcuită/ Pe care se vede
un mic cimitir de soldaţi./ Câmpia-i cu grâne. Şi larma de spice, fecundă,
/ (…) Şi roşii corole de maci – merg cu toatele până/ Sub pietrele scrise;
acolo sfârşesc prin tăcere, / Coboară pe line-adieri înspre margini de râu/
Şi urcă din nou, vălurind, repetând ritualul.” Ciclul Jubileu este dedicat
Moldovei lui Ştefan. Tablou vechi şi Valea Albă fac referiri la vremurile de
restrişte pentru ţara devastată de turci, iar Cetatea Neamţului, care „stă
între codri străvechi”, e martora atâtor primejdii ce ameninţau Moldova.
Eu nu mă duc la Putna evocă figura marelui voievod: „…trecerea-i prin
veac nicicând n-a fost/ Plutire calmă, trai la adăpost,/ Încât să se împace,
mulţumit, / C-un colţ de ţară mare cât un schit”. În cele două volume, cultul
strămoşilor se află în strânsă legătură cu evocarea unor momente cruci-
Ex Ponto nr.2, 2008
135