Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

din Mai am un singur dor, în Odă ( în metru antic), pregătirea pentru moarte
enunţată în primul vers, în stil orgolios şi retoric: „Nu credeam să-nvăţ a muri
vr-odată”, se asociază cu Dasein ul clipei tragice, în exerciţiu diurn şi spartan:
„Jalnic ard de viu…”. S- ar putea da multe exemple care să arate că moartea
are multe chipuri pentru că şi puterea de rezistenţă în suferinţă şi de fantazare
a omului se arată pe măsură.
De regulă, poeţii ( ne-am oprit la Eminescu şi la Nichita Stănescu) se lasă
captivaţi de imaginarul thanatic după fondul abisal şi structura temperamentală.
Cezar Ivănescu, oarecum „singur” printre ei, îşi construieşte un cod anume,
cu „program zilnic”, mai mult decât manieră stilistică, o adevărată heraldică
marcată prin termeni tutelari şi retorici. Deducem dimensiunea actului sacrificial
al poetului victimizat: Baaad, Rod, Iubi-Moarte, Ţară Nenoroc, Roată.
Se disting construcţii poetice care- i asigură puternică individualitate stilistică
autorului, calitate greu de realizat în condiţiile actuale ale exerciţiului poetic.
Să începem cu perechi de rime: „îngeră/ sângeră”, „atâtu-l / gâtul”, „ard-o /
Bardo”, „Departea / Moartea”; şi să continuăm cu „ambiguităţi” destinate să
tulbure sensibilitatea receptoare, să incite la meditaţie asupra fenomenelor
thanatice şi existenţiale: Moarte-Mamă-Iubită-Sfântă Fecioară; Moarte-Iubire-
Frumuseţe-Poezie; Trinitatea: Tatăl – Fiul – Poetul. Forme sensibile: „vremea cu
greime”, „vale, nu şesime”, „codru cu frunzime”, „ceriuri şi cerime”; sau versuri
memorabile; „şi nu vine când se cere/ moartea asta de muiere”, „unde-nsăr,
cu Moartea-nsăr,/ Muma celui mai lung păr”, „prostul meu, peană de struţ, /
mângâie-te-oi mereuţ”, „gurii nu-i mai place nici un cântec/ pasului nu-i place
nici un drum”, „eu ţin cana-n mâna mea/ ori mă ţine cana?”, „pentru asta
Doamne-Dul- / Doamne-al meu, cel Dulce…”.
Nu ştim dacă iubirea este o cale către moarte, însă ştim că Cezar Ivănescu
a scris cu lacrimi de sânge despre doi dintre înaintaşii săi, pe care i-a
îndrăgit cu mare suflet omenesc şi care, amândoi, din păcate, au trecut prin
experienţa morţii năprasnice, Nicolae Labiş şi Marin Preda. Nu a fost moarte
de cântec şi de lacrimă cum i s-a petrecut, după fire, baladeurului Kitinam.
Autorul parcă şi-a prevestit, prin ei, propria moarte: „trezeşte-te în zori cu
moartea ta, /Suflet al meu, divin şi idolatru, / în dimineaţă te aşteaptă Ea, /
într-un spital şi fix la ora patru!”. Sau: „pune-i-aş, i-aş pune gurii lacăt, / pune-i-aş
şi lacăt şi zăvor, / cum atât de fără voie mor, / cum atât de fără nici o
vină,/ cum atât de fără nici un rost; / pentru ce, Fiinţă de Lumină, / bun numai
de tras pe Roată-am fost?”. Şi încă o secvenţă de cântec şi de moarte, cum
îi era lui dragă poezia: „mai întreabă iarbă verde,/ bolta cu albastru mur, / de
ce tot ce-a fost se pierde/ şi la mijloc şi-mprejur, / de ce tot ce-a fost se pierde
/ şi la mijloc şi-mprejur?”
La fel s-a cutremurat fiinţa noastră şi bolta toată a poeziei când s-a zvonit
despre rătăcirea veşnică printre plopii fără soţ, a lui Eminescu, a departeluiaproapelui
Nichita Stănescu, a lui Nicolae Labiş, Marin Preda; întâmplări
sub zodia prea-repedelui, ca să ne rămână vestea suferinţei şi a neîmplinirii
cioraniene: „Avem un vis neîmplinit, copii ai suferinţei…”.
Prezenţa lui Don Cezar printre noi nu era „din lumea aceasta”. Nu-şi
găsea locul nicăieri iar dacă încerca să se aşeze, fie şi pentru scurtă durată,
se dovedea repede a fi neîndemânatec şi inutil, asemenea albatrosului lui
Baudelaire. Căci îl luau în primire persoane cu experienţă de duzină şi de ispită
păguboasă, departe de visările şi de aventurile lui galante şi trubadureşti.
Să ne întrebăm, pe urmele poetului: cine să fi fost, de fapt, leoaica aceea
tânără, pornită şi de data aceasta să-i sară în faţă drumeagului de poet:
Ex Ponto nr.2, 2008
133