Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC
Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC
Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC
You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
Ex Ponto nr.2, <strong>2008</strong><br />
neschimbat: dragoste şi moarte: sau, ca să fie indusă o undă tragică: dragoste<br />
întru moarte, ca pregătire pentru călătoria grea a „dalbului de pribeag”.<br />
„Clipa cea repede” reclamă şi exercită moartea năprasnică fixată ca dat<br />
ontologic pentru glorificarea omului ales. Dincolo de vremelnicia ei, existenţa<br />
capătă un spor de vibraţie, se vede somată să-şi arate măsura asemenea<br />
unui gladiator care- şi ocroteşte victima. Iar dacă este vorba de poeţii- poeţi,<br />
moartea din „clipa cea repede” îi înalţă cu nimb de legendă. Căci, de regulă,<br />
după nefericita- fericită întâmplare thanatică se aude rostindu- se regrete<br />
în şabloane ştiute: „de-ar mai fi trăit…”, „a fost o pierdere ireparabilă”, etc.<br />
Numai despre un geniu tânăr, în plină forţă şi desfăşurare se spun astfel de<br />
cuvinte, nu şi despre o personalitate împlinită. Totodată, un anume înţeles se<br />
întrevede în următorul enunţ testamentar: „Mai am un singur dor: / În liniştea<br />
serii / Să mă lăsaţi să mor…” ( Eminescu) ori: „ Şi de- o fi să mor…” ( Mioriţa<br />
). În ambele cazuri se anunţă, pe suport tragic, semne şi stări confuze de<br />
pregătire, de previziune, de posibilă amânare. Altă deschidere aduce versul:<br />
„Moartea este programul meu zilnic,/ împărţită pe ore, o măsur şi o privesc<br />
în faţă”(Gladiator). În fond, şi aici se poate recunoaşte o anume stare confuză<br />
de „pregătire”, dar este vorba, mai curând, de un exerciţiu dur, spartan<br />
şi pe deplin asumat, în acord cu „clipa cea repede”. Dar „clipa cea repede”<br />
se poate oricând „opri” în sensul că starea tensionată intră în stăpânirea<br />
heideggeri<strong>anul</strong>ui Dasein; că moartea, „leoaică tânără”, stă să sară „în faţă”.<br />
Cezar Ivănescu n- o asociază cu neantul, pe urmele filosofului german ori,<br />
mai cu seamă, a lui Sartre. Axiologia lui se plasează la o răscruce de drumuri:<br />
iluzionându- se că eul său poate constitui un punct de sprijin şi de decizie, îşi<br />
însuşeşte viziunea mitică, altfel spus, îşi imaginează moartea ca pe o mamă<br />
bună, eternă şi roditoare; dar şi ca pe o iubită plină de farmec şi, totodată,<br />
acaparatoare, chiar perversă. Iubi-Moartea e prezentă, nu amânată. Alteori<br />
o urăşte „de moartea”, ca pe o răufăcătoare, un semn cosmic al maleficului,<br />
o purtătoare a urâtului, a grotescului. Poetul respinge orice cale de dialog<br />
în această privinţă. Alteori, lui Cezar Ivănescu îi stă bine masca de luptător<br />
dispus să preia el iniţiativa, cu nelinişte şi fără a mai ţine cont de celebrul<br />
diptic filosofic, „aici”-„acum”, care năvăleşte asupra eu-lui; din contra, eul se<br />
întoarce agresiv ( spre sine?) în chip de leoaică.<br />
Să reţinem şi o secvenţă din poezia Elogiu de Nichita Stănescu: „N-am<br />
unde să mor. / Moartea este populată de fiinţe. / Peste tot sunt fiinţe. / Unele<br />
se scurg repede, / altele se scurg încet”. Dacă am înţeles bine, moartea, aşa<br />
cum ni se înfăţişează prin documentele tradiţiei, nu este decât o reprezentare.<br />
În fond, nici nu există. Sensul se află în ritm şi în mişcare. Într-adevăr, grecii,<br />
şi nu numai, nu întâmpinau moartea cu înfrigurare pentru că reuşeau s-o valorifice<br />
panthareic, prin „curgere”. Fiinţa se află implicată printre „elemente”,<br />
asemănătoare sieşi, în permanentă curgere cosmică. Acesta este şi fundamentul<br />
teoretic al metempsihozei. Aici, „curgerea” se uneşte cu „transformarea”.<br />
La Nichita Stănescu, criza eu - lui este condiţionată de faptul că fiinţa nu- şi<br />
găseşte un punct de sprijin, un loc unde să moară ori să se confrunte cu sine<br />
în spiritul Dasein – ului. Iată cum un poet reuşeşte să pună în grea dilemă<br />
o vestită teorie filosofică despre viaţă şi moarte. Dar în acest caz, se poate<br />
presupune că elementele în curgere, care au luat în stăpânire tot cuprinsul<br />
sunt doar cadavre iar viaţa reprezentată prin eul poetului constituie o excepţie.<br />
Un vers din altă poezie vine în completare: „Ah, absurdul are ramuri”. Şi Cezar<br />
Ivănescu are imaginea cosmosului inundat de cadavre, în stăpânirea morţii,<br />
în versuri de tipul „Moartea peste tot”. Trecând peste intenţia testamentară<br />
132