Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

ememorări
PETRU URSACHE
Viaţa omului, floarea câmpului
S
„Câte flori sunt pe pământ… „
(Colind)
e pare că antropocentrismul anulează categoric şi fără rest şansa poetului
modern de a se crede, cu orgoliu, „veşnic tânăr” înfăşurat în manta- i idealităţii.
Metafizicul a fi agresat, prea adesea, de pasiunile cotidiene ale lui
a avea îşi pierde direcţia. De aceea, „păcatele şi vina” se înmulţesc, astfel
că cititorului îi scapă, uneori, înţelegerea adevăratului chip al poetului. Îi
rămâne străin cunoscutul verset, „Viaţa omului, floarea câmpului”. Astfel
de idei îmi trec prin minte, de la o vreme încoace, când iau în mână un
volum de versuri de Cezar Ivănescu. Am căpătat convingerea că despre
acest autor, care a dus o viaţă chinuită, dar ne-a lăsat o poezie minunată,
nu se poate scrie decât cu emoţia şi neliniştea aceluia care se pregăteşte
de călătorii în direcţii necunoscute şi fantasmatice, fără speranţa, măcar
firavă, a întoarcerii, a revederii: „când am plecat, bătrâna mea, oho,/ Soarele-n
faţă ne bătea, oho…”. Un om al clipei eminesciene, „cea repede”,
oho, prea repede, ca la alesul şi „neperechele” său străbun, călăuză de
stea, Mihai Eminescu; ori ca la marele ne-prieten, sau, ca între poeţiipoeţi:
„mai – mult-ca”-prieten şi ca „râsul-plânsul”, Nichita Stănescu. Era
în permanenţă prins în gâlceavă naivă cu toată lumea, ca să ascundă,
de fapt, adevărul gol- goluţ, veşnic visat de cântăreţii cu aură tăinuită:
să se unească în joc ceresc şi divin cu „mireasa lumii”, poezie numită în
limbaj profan. Asta n- o poate gândi oricine şi nu dovedeşti a fi vrednic să
fii primit sub razele ei decât cântând şi visând şi drumeţind şi…
Căci două iubiri avea cântăreţul din Baaad, pornit chiar mai ieri în
drumeţie, ca orice viteaz de viţă aleasă: poezia şi moartea. Numai că n-o
să ştim niciodată când se afla în îmbrăţişarea uneia şi când îl învăluia
cu pasiune de flacără, cealaltă; sau dacă, într-adevăr, erau două, străine
una de alta. Iubea de moarte poezia iar moartea îl copleşea cu dragoste
şi cu chipul ei de frumuseţe şi de tiranie roditoare. O existenţă de om împărţită
credincios între aceste două sfâşieri, de cu seară până în zori, ca
în povestea tragică a legendarului Kitinam: „chitara lui şi-a luat, Kitinam,
/ şi a lungit-o în val, Kitinam, / ca-ntr-un sicriu s-a culcat, Kitinam, / mut vei
rămâne de-acum, Ktitinam. // când soarele a răsărit, Kitinam,/ ochii i-a-nchis
şi-a murit, Kitinam, / ce-a trebuit să te naşti, Kitinam / dacă-ai murit azi în
zori, Kitinam?” Titlul poeziei este Jeu d' amour iar subtitlul, pus între paranteze,
vine cu precizarea: Moartea baladinului Kitinam. Sensul rămâne
Ex Ponto nr.2, 2008
131