Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

V. Felea subliniază interogativa sugestie „narativă”, actanţiala «aventură
proprie» a eului poetic din volumul recenzat. În Cârţiţa şi aproapele aventura
«ne priveşte însă pe toţi în egală măsură» şi conferă versurilor o tensiune
protestatară. Aceasta ar fi însăşi «atitudinea fundamentală a lui Ion Caraion»,
iar V. Felea dezvăluie în final faptul că poetul albatrosist îşi elabora din tinereţe
opera ca pe o autoportretizare, ca pe o combustie tot mai avansată a sinelui
creator: «S-ar părea că noile etape ale drumului său ar trebui să-l conducă
pe poet către o înseninare, către un lirism luminos şi ferit de asperităţile pe
care i le cunoşteam. Dar lucrurile nu se petrec totdeauna aşa cum ne-am
aştepta. Dacă există probabil şi la Ion Caraion setea contemplaţiei calme şi
detaşate, dorul după o linişte binefăcătoare, eroul său din adânc, cel născut
din suferinţele trupului şi ale spiritului, sub zodia unor frământări epocale,
eroul acesta rămâne şi pe mai departe cu fizionomia pe care şi-a modelat-o
prin ani, cu trăsăturile acelea aspre şi austere […]» 44 .
În Scriitori români de azi (vol. I) E. Simion include gruparea poetică
a Albatrosului şi Cercul literar de la Sibiu într-o unică «mişcare, în fine, inaugurată
de tinerii poeţi contestatari din Bucureşti în timpul războiului […],
caracterizată în genere prin dorinţa de a subiectiviza poemul (sic !) şi de a-i
impune un limbaj liber, fără preocupări de artă » 45 .
Demersul depoetizant al lui Ion Caraion i se pare criticului foarte novator:
«atâta dispreţ pentru artă», «refuzarea de a face o poezie a poeticului»,
«teme antipoetice», «cuvântul impur», «demitizare a obiectelor artistice
tradiţionale» 46
Capacitatea lui E. Simion de-a surprinde mesajul textual al operei lui
Caraion, pe care-l consideră dealtfel prin excelenţă contestatar, reiese din
comentarea lirismului prozaic specific poetului: «poemele lui au ţepi, se
deschid pentru o clipă, apoi, la cea mai mică atingere, se transformă întrun
ghem de ace veninoase. Estetic, efectul este de mai multe feluri. Luate
separat, unele imagini plac, altele nu. Când Ion Caraion scrie ghiont costeliv
de lumină sau compară pe Isus cu un biscuit uitat în ciorap (Necunoscutul
ferestrelor, p. 283) spiritul nostru se retrage ca în faţa unui lan împrejmuit cu
sârmă ghimpată.» 47 .
O altă remarcă a lui E. Simion este cea în care constată lipsa unei unităţi
tematice moderniste în poetica lui Ion Caraion, înlocuirea ei cu «horbota»
imagistică.
1
I. Bãlu, Nostalgia absolutului , editura Eminescu, Bucureşti, 1981, pp. 47-48 ;
2
Geo Dumitrescu, art. „La prima carte a lui Ion Caraion”, rev. Orizont, An I, nr.2 (1
dec. 1944), p. 10 ;
3
Al. Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, Editura pentru Literaturã,
Bucureşti, 1968, p. 154 ;
4
Geo Dumitrescu, Idem, p. 10;
5
Al. Piru, Idem, p. 152;
6
Ibidem, pp. 152-153;
7
Ibidem, p. 153;
Ex Ponto nr.2, 2008
119